riders on the storm...

trebuie sa ne luam viata in propriile maini ca sa ni se indeplineasca visele nu? trebuie sa luam hotarari irevocabile, peste care sa nu trecem orice ar fi, trebuie sa avem curaj sa facem ca sa nu sfarsim doar cu vise, fara realitati, fara certitudini.
acum ceva vreme m-am pierdut. am zacut asa un timp, intr-o letargie bolnavicioasa si neagra, intr-o gaura din care aveam impresia ca nu o sa ies niciodata, intr-o viata fara initiative, imbibata de o rutina cenusie care sfarama tot in cale. nu mi-e mult mai bine acum, si nici nu reusesc sa-mi dau seama care a fost momentul exact ce m-a facut sa cad, dar macar am reusit sa recunosc. sa-mi dau seama ca mai bine n-o sa-mi fie daca o sa continui asa. sa nu mai astept sa se intample si sa incerc eu sa fac sa se intample. orice. ceva.
numai ca nu pot sa ma transform peste noapte intr-o persoana volubila si activa, nu pot sa-mi insuflu eu mie vointa si putere. nu pot dintr-o data sa transform grauntele de pragmatism pe care il am in ceva tipic mie. la fel cum nu pot sa-mi schimb sistemult de valori sau cum nu pot sa renunt la sperantele si visele care m-au adus unde sunt acum. la fel cum nu ma pot opri din asteptarea asta continua. nu pot sa ma abtin sa nu astept sa se schimbe ceva in bine, sa ma opresc din plansul asta de mila, chiar daca sunt singura, chiar daca mi se pare ca nu ma potrivesc cu nimeni, chiar daca n-am reusit sa gasesc pe cineva care sa-mi asculte povestile sau caruia sa pot sa ii spun povestile mele...
insa o sa incerc sa fac ceva ca sa mi se indeplineasca visele. cumva, cum stiu si eu sa fac, cum o sa ma pricep. sper sa am noroc, sper sa nu ma las pagubasa prea curand, sper sa reusesc...

the best gril you'll ever meet

Da...asta e primul post pe care il scriu dintr-un tren plin de somn si dimineata. Nu mai stiu ce e in capul meu in ultima vreme. Mi se pare ca toata lumea are alte preocupari, pe care ar trebui sa le am si eu, dar, surpriza, nu le am. Fiecare se pregateste in felul lui pentru viata si pentru supravietuire iar eu stau si visez si nici macar nu-mi pare rau pentru ca fac lucrul asta. Poate, totusi, din ianuarie o sa pot sa plec...departe de locul spre care ma indrept acum, si-o sa fac cumva sa n-am semnal pe telefon si nici mesaje sa nu pot primi. Si-o sa ma regasesc cumva dintre toate sentimentele astea contradictorii, o sa iasa cumva la suprafata ceea ce sunt eu, fara nimic altceva sau fara nimic din altcineva.

Am mai zis lucrul asta dar simt nevoia sa ma repet. Eu nu sunt facuta pentru lumea asta...eu ar fi trebuit sa traiesc intr-o vreme cu rochii lungi, corsete stranse, flori in par, povesti, magie si plimbari pe cai albi in timp ce afara ploua torential. Eu as fi crezut in zane si copaci si fauni si druizi, in centauri si pitici, in baghete magice si praf de stele. Si acum cred in toate lucrurile astea doar pentru ca altfel mi s-ar parea viata prea seaca si trista.

Din categoria “lucruri pe care le-am facut cu drag de cand n-am mai scris” trebuie sa va povestesc ca am fost la Tricky...si a fost orgasmic. Stiu ca unora nu le-a placut, ca pentru unii calitatea nu a fost punctul forte al concertului dar pentru mine a fost exact asa cum a trebuit sa fie. Exact asa ma asteptam sa sune, exact asa ma asteptam sa simt, exact asa ma asteptam sa-mi curga sunetele si respiratia lui prin vene si exact asa ma asteptam sa-mi simt toti porii invadati de prezenta lui si de tot ce ma leaga de muzica asta. N-am uitat nimic din perioada aia. N-am uitat cum pe 26 noiembrie, acum cativa ani (doamne, apropo de asta...am 22 de ani...atunci aveam 17) ne-am sarutat prima oara in fata la o librarie din Fagaras, dupa o seara intreaga de discutii despre rata la cuptor cu portocale, si ochi sclipitori de fericire (ai mei bineinteles. Pentru ca venisei acasa, pentru ca era iarna, pentru ca erai in fata mea, pentru ca te iubeam asa de tare si atunci reuseam sa ascund lucrul asta asa de bine ca nici dureros nu era).

Din aceeasi categorie, este pentru prima oara de cand m-am mutat in Bucuresti si mi-e drag, drag de fetele cu care stau. Chiar daca stam 5 persoane in camera aia minuscula, chiar daca baia o sa ajunga intr-un stadiu avansat de descompunere daca nu ma transform eu subit si dintr-o data in instalator, chiar daca nu mai avem loc de nimic, mi-e foarte drag de ele...

In schimb, din categoria “lucruri pe care le-am facut din cauza sclipitoarei mele inteligente si a capului pe care mi-l port in nori”, am cazut pe strada...asa, pur si simplu. Pe trecerea de pietoni, fara tocuri, in adidasi, fara sa calc in gropi sau ceva de genul asta. Vineri, acum doua saptamani, in jur de ora 10 seara, la trecerea de pietoni de la Grozavesti m-am imprastiat pe asfalt, si primul gand a fost “sper ca nu mi-am rupt pantalonii”. Mi-a pocnit glezna dreapta, eterna glezna dreapta, mi-am bulit destul de rau genunchiul stang si mi-am zdrelit ambele palme. Si evident, in secunda a doua am inceput sa plang. De durere si de nervi. M-am tarat cumva pana pe trotuar, la vreo 30 de secunde a oprit o masina din care au coborat doua tipe sa ma intrebe daca sunt bine, ca ma vazusera de la celalalt semafor cum am cazut. Fetele erau foarte dragute dar s-au cam speriat cand eu am inceput sa-mi bag si sa-mi scot, si sa emit toate injuraturile de pe aceasta planeta, foarte ne-domnisoara like, asa ca au plecat. Asa ca m-am asezat pe o banca si-am sunat-o in agonie si lacrimi pe Andre. Care credea ca ma prapadesc de ras dar de fapt eu plangeam cu sughituri. Si glezna se umfla si amortea si se-ncalzea si eu tot pe banca. Ma rog, pana la urma am ajuns la urgente, am ajuns la ortopedie, am ajuns desculta pe-o masa din aia, am ajuns si la radiografie (cu greu am ajuns pana acolo, topaind intr-un picior prin spitalul universitar). Si in cele din urma am ajuns si inapoi acasa. Foarte draguta iesire de vineri seara. Si cum era weekend, si fetele pleaca acasa, am stat singura cuc doua zile intregi. Am baut cat mai putina apa ca sa nu trebuiasca sa ma duc prea des la baie (adica deloc, pentru ca nu puteam sa ma misc...deloc). acum daca ma gandesc poate ca a fost mai bine ca am stat singura, pentru ca nici dus n-am reusit sa fac decat duminica seara asa ca nu cred ca eram o prezenta prea placuta. Lucrul de care imi pare cel mai rau e ca in momentul in care te-am sunat sa-ti spun ca ma intorc de la spital dar sa nu te sperii ca sunt in regula, ai inceput sa te comporti ca si cand ti-as fi comunicat ca sunt insarcinata. Urat din partea ta, si cred ca e pentru prima oara cand gandesc chestia asta cu toata sinceritatea din lume, dar nu meritam sa te comporti asa.

In timpul asta in care n-am mai scris ne-am despartit, ne-am gasit, am plans si-am ras, am cunoscut oameni (chiar si din categoria aia “nu vreau sa nu-i mai vad niciodata”), mi-am dorit, am primit, mi-am dorit si mai mult dar n-am stiut cum sa fac sa fug in alta parte decat zarea spre care planificam sa fug. Si inca imi mai doresc sa fug. Si o sa si fug la un moment dat. Si imi doresc in continuare.

O sa fie prea complicat daca o sa scriu in continuare. Ma opresc.

nu trebuia sa fie asa. eu nu sunt o femeie geloasa, paranoica. eu nu intru in panica. mie nu-mi tremura mainile atunci cand nu stiu daca se intampla ceva. nu-mi imaginez lucruri rele. eu doar visez vise frumoase, lucruri care mi-ar placea sa se intample. nu simt cum imi cade cerul in cap doar pentru niste "s-ar putea sa...". nu mai inteleg nimic...
acum cativa ani imi povestea un prieten care terminase facultatea cat de pierdut se simte. cat de aproape de copilarie si totusi cat de departe. (si da, asta e un cliseu siropos) nu ma gandeam ca eu o sa am problema asta. ca o sa se termine asa brusc o etapa pentru ca apoi sa inceapa alta noua, care o sa dureze cel mai mult. ca cei 15 ani de scoala or sa se termine eventual si ca o sa incep sa-mi fac griji, ca o sa-mi caut un loc de munca adevarat. ma simt pierduta. pierduta intr-un spatiu prea mare si un timp prea scurt. ce-o sa ma fac eu? cum o sa fie? si acum, dupa ani de zile, prietenul ala al meu are tot felul de nostalgii. incearca, sau cel putin incerca, sa isi aduca aminte frumos de vremurile in care nu avea griji, de vremurile in care doar se pregatea sa inceapa viata si nu traia inca serios...o sa fiu si eu la fel? o sa incerc sa ma agat de orice amintire legata de liceu, sau de copilarie, sau de acasa?
vineri am implinit 22 de ani. n-am luat nici o decizie importanta. nu mi-am propus lucruri marete pentru viitorul meu. nu mi-am propus nici macar sa termin toate lucrurile neterminate care plutesc deasupra mea de ceva vreme. n-am nici un plan cincinal. poate din aia am intrat in panica...poate din aia am considerat ca in momentul ala eram o femeie geloasa paranoica. era singurul lucru care ramasese la fel. singurul lucru care ma mai lega oarecum de ceea ce fusese. nici acum nu stiu ce s-a intamplat. ma simt ca si cand as fi fost luata de proasta. ca si cand ei ar fi stiut ca eu n-o sa ma supar, ca as crede tot ce mi-ar spune, fie ca era adevarat fie ca nu. ca ma pot manipula exact asa cum vor ei. asa ma simt.
orasul asta ma face sa ma pierd cu totul. sa ma pierd cate putin pe strazi si in autobuze. sa ma pierd in vorba nespuse si in ganduri prea mult rumegate. in gesturi anticipate si-n prea multe priviri fara zambete.
si la sfasit nu ramane nimic mai mult decat un oftat si-o durere de suflet. suflet care doare acolo inauntru de parca l-ar fi smuls cineva afara si-ar fi simtit si el aerul asta inecacios.
m-am pierdut, ce ma fac?

i want to be weightless, flying through the air...

cumparam tot felul de odorizante, covorase, perdele, poate, poate mai arata camera asta a casa adevarata. nu ne prea reuseste faza. o camera in care locuiesc 4 persoane nu prea e acasa, nu prea miroasa a acasa, nu se simte ca acasa. ma rog, macar noi incercam.
mi-am depus cv-ul pentru 873875 de posturi. nu m-a sunat nimeni pana acum dar cum ne ghidam in viata pe principiul "speranta moare ultima" nu ma stresez chiar asa de tare.
sta fiecare cu laptopul in brate si sunt momente in care de abia schimbam doua cuvinte. vorbim in schimb virtual cu prietenii, iubitii, amicii nostrii. ne traim dramele in liniste in timp ce tastam "mi-e dor de tine", "as vrea sa fii aici" sau inventam povesti cu "imagineaza-ti ca sunt acolo si..."
stiu ca dorul uneori poate sa apropie departarile, si totul pare mai aproape atunci cand ascultam in acelasi timp aceeasi melodie, sau aceeasi emisiune la radio. dar totul se departeaza la loc dupa ce monitorul se stinge si incercam sa adormim singuri/singure in camerele noastre pline de asteptari si de vise.
planurile de viitor raman. neinfluentate de nimic. pentru ca le-am gandit in momente cand nu eram influentata de nimic, nu eram indragostita de nimeni, o etapa urma se se incheie si alta urma sa inceapa dar dupa o vreme. acum a trecut "dupa o vreme" aia si planurile au ramas aceleasi. ce bine...
a...am intrat si la master, unde vroiam, cum vroiam. imi pare rau doar ca trebuie sa le mai ascult fonfaielile profesorilor inca 2 ani de acum inainte. expresiile de genul "lebedele nato si-au intins aripile catre viitor" nu-si au locul...
si peste toate astea...ma joc cu gaini si ferme la 22 de ani. peste fix o saptamana implinesc 22 de ani. ce chestie...sper sa ma prinda evenimentul asta unde imi doresc si cu cine imi doresc...cu niste vise implinite, cu niste doruri uitate, macar putin mai sigura decat sunt acum...

my song is love, is love unknown...

ce ne facem daca te iubesc? daca, cumva, printr-o intamplare o sa te iubesc? ce ne facem atunci? in momentul asta esti pentru mine mai mult decat mi-as fi putut imagina vreodata ca tu o sa poti fi. nu pot sa-mi dau seama insa cat e adevarat si cat e inchipuire. imi doresc atat de multe lucruri dar mi-e frica pentru ca nu vreau sa fiu inca o femeie pisaloaga din viata ta, care sa te faca sa-ti doresti sa pleci departe.
nu stiu ce suntem noi. nu mai inteleg nimic de fapt. te las si ma las sa traiesc asa in situatia asta pentru ca stiu ca ai probleme care ma depasesc pe mine si care nu se pot rezolva. mi-as dori doar sa stii ca chiar daca nu pot sa te ajut practic cu ceva, sunt aici intotdeauna.
mi-e ciuda ca nu pot sa-ti spun nici macar lucrurile astea, dar nu stiu cum ai reactiona, si nu stiu cum as reactiona eu la reactiile tale si mi-e si mie atat de frica sa mai iau ceva in serios si sa primesc apoi numai pumni in gura ca am renuntat la idee. sa ne scaldam cu totii in marea balta a dulcilor incertitudini...
pentru V.

piece by piece

cum e sa-ti fie dor in fiecare zi? cum e sa ai in fiecare zi impresia ca ceva lipseste, ca trebuie sa se intample ceva care sa schimbe totul in bine? si totusi, lucrul ala sa nu se mai intample, si tu sa astepti...sa astepti asa o vesnicie.
cum e sa se termine totul, toata viata pe care o stiai a ta pana acum si sa inceapa altceva, nu stii sigur inca ce?
cum e sa simti ca te schimbi si sa te intrebi daca asta este maturizarea despre care vorbeste toata lumea? cum e sa vezi cu ochiul liber cum ti se schimba prioritatile, prietenii, lururile care te faceau fericita?
cum e sa te agati de primul venit? de fapt, cum e sa te agati in general de cate o persoana care iti ofera un dram de atentie?
cum e sa-ti fie frica de lucruri pe care nu le poti atinge, nu le poti simti?
cum e sa te intorci de la serviciu si sa fii singur...complet singur?

throw me a rope...

si as vrea, daca tot s-a terminat perioada asta, sa va arat cam care au fost lucrurile importante din viata mea anul asta cel putin... :) (ordinea e aleatoare)
el e andre, primul meu var primar ever, cel mai mic membru al familiei dupa mine :) are 6 luni


daca tot am aberat pe tema, am absolvit si facultatea
si un pic de banchet...
siii, am fost din ce in ce mai constienta de ce repede trece timpul si cum ajungem de la asa ceva:
la asa ceva:

miercuri am terminat facultatea. gata. tot. incredibil. am terminat facultatea si am 21 de ani si la 21 de ani o sa inceapa viata adevarata. momentan imi iau concediu de la viata. o sa am o luna cu multe lucruri facute si putin gandite. si sper ca o sa fac tot ce imi era frica sa fac pana acum, sau ce o sa-mi fie frica sa fac din nou dupa luna asta.
in 24 de ore o sa fiu in drum spre casa, o sa inceapa totul cu un drum si probabil o sa se termine cu acelasi drum, dar facut in sens invers, spre locul asta.
mi-a zis cineva zilele trecute (sau cel putin asa am inteles) ca m-am schimbat in astia 3 ani, ca eram un copil cu parul cret can am venit aici si acum, sunt un pic cam departe de imaginea asta. si nu stiu daca e rau sau bine. acum mi-am dat seama ca am atat de multe lucruri incepute si neterminate. asa ca o sa incerc sa le termin, sau macar sa le ofer posibilitatea de a continua. asa ca...o sa astept sa te intorci, pentru ca am rabdare, si-o sa vedem atunci sau poate intre timp o sa-mi vina ideea sa te vizitez. cum e sa primesti o veste ca asta pe blog? :)
un numar de telefon scris pe un servetel intr-un bar nu prea e un inceput adevarat, cu toate ca seamana cu o scena dintr-un film. asa ca poate e mai bine ca am lasat doar inceputul asta suprarealist si atat :)
ne cunoastem de atata vreme si au fost perioade cand in fiecare zi, dimineata, la pranz si seara stateam bot in bot, noi toti...si-am incercat lucruri si poate ca eram prea mici ca sa le luam ca atare. daca vrei sa le mai incercam o data, sa le incercam zic. (inca o calatorie cu trenul :) )
scuza-ma ca nu ti-am mai raspuns la telefon. it's my way to handle off things i don't like :)
probabil ca ar mai fi inceputuri neterminate. probabil ca o sa-mi mai amintesc de ele. probabil pentru ca mi-e asa de frica de finaluri am si sters atatea numere din agenda telefonului, n-am mai raspuns la telefon, m-am prefacut ca sunt invizibila, ca nu vad, ca nu aud. si bineinteles, cum autosugestia e totul am reusit sa trec peste.
si acum sa impachetez din nou toata viata mea in genti si pungi, sa o impart din nou in diverste locuri sa stea peste vara, sa ma astepte sa ma intorc. a treia oara...a treia oara e deja mult dar se pare ca nu prea mult incat sa pot sa zic ca ma intorc acasa, pentru ca, ce minunatie, aici n-am nici o casa. dupa fiecare an care trece trebuie sa-mi impachetez lucrurile si sa le duc in casele altora sau sa le iau din nou cu mine. si nici nu stiu daca vreau o casa aici. poate daca as avea asa ceva mi-ar fi si mai frica sa me desprind pentru totdeauna de locul asta...cand o fi sa fie.
asa ca da. totul este ciclic. totul incepe si se termina la un moment dat, eventual. ascult aceeasi muzica pe care o ascultam cand am terminat scoala si liceul. muzica de finaluri se pare ca ramane aceeasi :) si ma face sa ma gandesc la aceleasi lucruri.
nu stiu insa de ce am asa un nod in gat...

m-am intors din nou in camin. iar sunt nimeni, iar sunt invizibila, iar sunt cineva care nu se ridica la pretentiile astora. sa mancam din nou branza cu salam pe hol, sa facem iar dus cu usa de la baie deschisa pentru ca un neon e prea scump, sa pastram iar mancarea stricata in frigider in oalele imense de acasa. ca si cand nu traim la comun, ca si cand n-ar exista si alti oameni langa noi. chiar daca nu stim macar o cacata de limba straina sa ne purtam ca si cand am fi buricul pamantului pentru ca asa suntem noi, niste parveniti care preferam sa ne cumparam laptop decat sa mancam o macare decenta. mai am o luna. o luna de stat in camin cu niste oameni pe care nu-i suport si care parca imi mananca buna dispozitie. o luna si gata...
si dupa aia? iar o sa inceapa anul universitar din octombrie, iar o sa ma intorc in bucuresti, iar scoala, iar camin, munca...sper sa nu totusi la partea cu caminul...ma rog, speranta moare ultima.

i wish my smile was your favourite kind of smile...

spunem minciuni sau lucruri care stim ca o sa-i raneasca pe cei care ne sunt dragi cu zambetul pe buze, cu un rictus obosit care probabil vrea sa insemne ceva de genul "stiu ca sunt de cacat ca iti spun lucrurile astea dar nu-mi pasa". asa ca nu mai stiu cum sa ma comport cu niste oameni care imi sunt asa de dragi de scrasnesc din dinti. nu mai stiu, mi-e frica sa spun orice. daca se enrveaza, daca nu spun lucruri indeajuns de inteligente, daca...daca nu ma mai ridic la inalimea asteptarilor?
mi-e rau cand ma gandesc ca ma pufneste plansu in mijlocul unei conversatii in care eu fac eforturi supraomenesti sa fiu sau sa zic ceea ce ii mai bine sa zic...
stiu ca intrebarile de genul "de ce nu mai poate fi ca inainte?" nu-si au locul aici, pentru ca sunt prea puerile si ar denota faptul ca nu m-am maturizat deloc, si...toata lumea se maturizeaza. toti au vietile lor, treburile lor...ce loc mai am eu cand imi doresc sa ajut, sau sa fiu de folos in vreun fel...ce loc mai am?
tot ce stiu este ca nu mai pot. nu mai pot pur si simplu...cuvintele din conversatiile astea ar trebui sa vina natural, ce conteaza ca nu au nici un sens,scop, finalitate? suntem noi doi care vorbim si asta ar trebui sa conteze. adica doar asta.
mi-e foarte greu sa descriu starea asta pe care o am in cap, caci in afara capului meu se pare ca nu se mai intampla nimic. ma strofoc foarte tare sa port niste dicutii, sa ii fac din nou pe prietenii mei, prietenii mei. si mi-e greu...si nu mai pot...

good for me...

este ora 3:04. scriu cu diacritice căci se pare că nu mai e voie altfel. nu e voie nici cu note de subsol. completez bibliografii şi referinţe. şi totuşi sunt foarte calmă. multă lume se aştepta să mă crispez şi să mă stresez la maxim în perioada asta. sinceră să fiu şi eu mă aşteptam să mă sui pe pereţi şi să-mi plâng în pumni în fiecare seară.
mai închid uneori ochii şi imi imaginez că sunt în cu totul alt loc, că sunt cu totul altă persoană. dar nu durează prea mult pentru că nu mai am răbdare. nu mai am răbdare să-mi imaginez, vreau să se întâmple odată...
din boxe o voce foarte frumoasă îmi spune "i know you are good for me" şi ah ce-aş mai vrea să spun şi eu chestia asta cuiva...
zilele trecute am terminat cu facultatea, partea practică adică de dus la cursuri şi seminarii, dat examene şi făcut proiecte. acum nu mai am de făcut decât licenţa...şi gata. şi atât. şi s-a terminat. şi eu nu mă simt schimbată cu nimic faţă de cum eram acum 3 ani. singurul lucru pe care îl regret e că nu mi-a zis nimeni acum 3 ani cum o să fie în oraşul ăsta. aăa că atunci când m-am mutat aici vedeam Bucureştiul pentru prima oară. 3 ani am încercat să mă conving că aici e locul meu. n-am reuşit aşa că acum îmi fac planuri. poate că asta s-a schimbat la mine, faptul că îmi fac planuri. eu nu prea obişnuiam să-mi fac planuri. dar am 21 de ani, poate că ceea ce o să fiu cu adevărat abia acum începe.

funnyman

imi fac planuri. ne facem planuri de fapt, pentru ca, nu-i asa, e mult mai usor sa nu fi singur cand o iei cu totul de la capat. o sa o luam cu totul de la capat. peste doi ani. doar peste doi ani pentru ca, zic eu, e mai bine sa termini definitiv cu o etapa inainte sa incepi alta noua.
asa ca, acum astept cuminte sa treaca astia doi ani, sa intru si apoi sa termin masterul, si apoi sa ma mut. din bucuresti. la brasov. sa fie viata simpla si frumoasa. sa scap de toate cretinismele, si nesimtirile, si taranismele de aici. sa nu fure nimeni lalelele din ronduri, sa arunce lumea gunoiul la pubela, sa zambeasca pe strada, sa zica servus si nu buna (care by the way, ma zgarie pe retina cand il aud, chiar daca il mai folosesc si eu). sa mi se faca intr-o zi dor de casa si sa nu ma desparta de ea nimic in afara de doar 40 de mii, 60 de kilometrii si o ora.
intre timp, mai supravietuiesc aici, cu gandul la viitor si la prezentul apropiat. termin facultatea. de fapt am terminat-o deja. mai am doua examene din sesiunea asta si o licenta de dat. e plin de foi, teorii, studii de caz, securitate, marea neagra, mackinder, baltasiu, URSS si alte din acestea in capul meu. bineinteles ca acum am impresia ca totul este ordonat si pus fiecare in sertarul lui, dar maine la examen probabil nu o sa mai am aceeasi impresie :) dar cum in ultima vreme mottoul e 'lasa ca toate trec' o sa treaca si examenele si licenta si o sa ma pot aseza linistita si convinsa, sa astept noua viata care o sa urmeze.

hear you me...

chiar nu mai are nimeni nici o farama de respect sau de bun simt? ca sa nu mai vorbim de diplomatie...
chiar nu-si mai strange nimeni lucrurile dupa el, sau firimiturile dupa ce mananca? chiar nu se mai spala nimeni pe nicaieri? mi-e chiar greu sa cred ca nu mai face nimeni dus dar dupa toate izurile cam asa e...
chiar nu mai stie nimeni cum sa vorbeasca sau cum sa se poarte?
nimeni nu se mai uita in ochii nimanui, toata lumea vorbeste pe la spate pe toata lumea sau uneori, oamenii se barfesc chiar pe fata, se vorbeste despre mine ca si cand n-as fi prezenta.
nimeni nu mai zambeste fara motiv, ne trebuie lucruri importante ca sa zambim, ajungem acasa botosi si ramanem asa pana adormim. si pufnim si trantim si nimic nu ne convine.
asa ca m-am hotarat sa incep sa trantesc si eu usi, sa invart cheia in broasca ca si cum nu mi-as mai dori sa descui niciodata usa aia, sa nu mai spal vase, sa ma transform in buricul pamantului, ca si cand doar eu as munci, doar eu as invata, doar eu as fi obosita, doar pe mine m-ar durea maselele de minte, cele trei, care se chinuie sa iasa.
mi-am dat seama ca uneori sunt cam luata de proasta poporului. ca mai fac cate un serviciu pentru cineva, il mai ajut pe careva la cate o chestie, mai spal farfuriile altora doar ca sa nu mai fie mizerie, cedez locul meu din autobuz, ma angajez ca fac lucruri doar pentru ca as ajuta cumva...si da...sunt luata drept proasta, hai sa zicem naiva. asa ca nimeni nu mai stie sa aprecieze lucrurile marunte facute din suflet? nu se mai apreciaza ajutorul, totul se ia ca si cand li s-ar cuveni? de ce?

brandusa

e ziua mea azi. e ziua mea pentru ca ma cheama si brandusa. e ziua mea de trei ori pe an, ah ce noroc.
nu ma ocup cu nimic altceva decat citit, scoala, biblioteca si pentru deconcetrare fac curatenie. how sad is that?
de ce nu ma mai iubesti? adica, mie mi se pare ca nu ma mai iubesti pentru ca fac lucruri in fiecare zi care ma fac mai putin de iubit si mai mult de ignorat.
am un calculator nou pentru doua luni, m-as lipi de el si nu i-as mai da drumu niciodata, l-as exploata la maxim daca as avea timp, dar datorita punctului 2, n-am timp de nimic.
ascult melodii foarte frumoase, cantate de tipe foarte frumoase, cu voci calde si minunate. ma fac sa trec de la o stare la alta foarte usor. dar de fapt poate ca chestia asta cu trecutul de la o stare la lata se datoareaza si sanatatii mele mentale precare...
nu mai interactionez cu nimeni in afara de colegele mele de camera si cu toate astea vreau mult de tot sa ma mut, sa am o bucatarie normala, unde sa spal vasele si sa fac de mancare. sa ma transform intr-o gospodina care face ciorba si isi spala vasele in chiuveta de la bucatarie nu in aia de la baie
as vrea sa dau mai repede licenta aia, si as vrea sa am timp sa o bibilesc cat vreau eu, pana iese perfecta
mi-e groaza ca o sa traiesc aici for real
si azi e ziua mea...

just can't seem to find solid ground...

sa presupunem ca la un moment dat, in lumea asta, ar exista un el si-o ea. ea are douazeci si unu de ani. nu cred ca trebuie sa spun mai multe despre ea. toti am avut, o sa avem, sau vom avea o data 21 de ani. stim sau vom sti cum e atunci.
sa presupunem ca el are 27. nu au nimic in comun. el e tot ceea ce ea vedea intr-un barbat pentru care nu s-ar implica niciodata in nici un fel de...nimic. cu toate astea, lui cred ca cel mai bine i s-ar potrivi sintagma 'de treaba' asa ca ea nu prea are ce sa-i reproseze cu adevarat. poate doar faptul ca nu o cunoaste indeajuns incat sa-i dea drumul. sa-i dea drumul pentru ca ea nu are pretentia ca el sa se schimbe, ea nu vrea sa schimbe pe nimeni.
in unele momente totusi, ea se simte foarte familiara, nice and cosy, in preajma lui, pacat ca sentimentul asta dureaza putin, prea putin pentru ca ea sa-l ia in seama.
nici nu se poate spune ca au o istorie impreuna, se cunosc de prea putin timp, chiar daca totul a decurs cu viteza luminii pana acum. uneori ea nici nu mai stie ce sa creada. uneori el ii reproseaza ca ei nu-i pasa, ca el se implica si ea nu. intai a crezut ca ii e frica sa se implice, ca ii e frica sa fie sa cum se simte ea mai bine, ca ii e frica sa ii spuna tot ce ii trece prin cap, ca e complexata de tot ceea ce inseamna ea. apoi a trecut in faza in care nu vede nici un lucru pe care sa il aiba in comun cu el. nici macar vietile nu le au la fel. ea e studenta, ar vorbi ore in sir despre ce se intampla la scoala si nu numai. el lucreaza, il enerveaza serviciul pe care il are si atunci cand ea il roaga sa-i mai povesteasca cate ceva de la servici (saraca, incearca si ea sa gaseasca puncte comune) el ii raspunde ca toti sunt niste prosti. pe de alta parte se enerveaza si ea atunci cand incearca sa ii povesteasca ceva interesant (dupa parerea ei) si el ii raspunde cu replica 'da draga mea, ai dreptate'. (punct)
pentru ea muzica e totul. ar face orice pe muzica. nu poate in schimb sa-si dea seama ce-i place lui. la ce viseaza el. daca viseaza sau nu. uraste femeile alea care stau intr-o relatie doar pentru ca le e frica sa nu ramana singure dar se simte si ea uneori in ipostaza asta. cu toate ca, in momentul razgandelii isi da seama ca a fost singura si ea, multa vreme si de destule ori, si nu a facut compromisuri doar pentru asta.
in momentele de intuneric ii e uneori tare drag de el, il saruta cu drag, i-a spus chiar ca ii e dor de el o data sau de doua ori. si el i-a spus multe...
si totusi...

since you've been around

am douazecisiunu de ani. de cateva saptamani stau in fata unei coli albe si nu sunt in stare sa astern nimic. totusi, ideile imi sunt clare, atat de clare ca timpanele imi sunt in pericol sa mi se sparga. am douazeci si unu de ani. niciodata nu sunt hotarata, ma gandesc si ma razgandesc, imi doresc si parca nu-mi mai doresc. intotdeauna a fost asa, intotdeauna o sa fie asa. imi doresc sa fiu in anumite locuri uneori, mi se rupe sufletul ca nu sunt acolo, dar pot sa traiesc cu sufletul asa rupt, se pare. iubesc atat de mult marea incat am ajuns sa-mi fac si lucrarea de licenta pe tema asta. (ce ciudat, "la mare" in mediul asta academic se traduce prin "spatiul pontic"). sunt in stare sa stau zile intregi in casa, sa citesc si sa fumez si sa nu-mi trebuiasca nimic altceva. si apoi sa ma trezesc. am avut saptamani intregi de ratacire, in care am locuit practic in pat printre lacrimi. nu era nimeni in jurul meu chiar daca niciodata nu am locuit singura. ma lasa toata lumea in plata domnului. am 21 de ani. ma arunc cu capul inainte intotdeauna, fara sa ma gandesc la consecinte. ma lovesc de cele mai multe ori. uneori curge sange, uneori raman doar cu vanatai. sunt obsedata de amanunte, analizez totul pana in cel mai mic detaliu. ma enerveaza cratimele nefolosite si firele de par. am douazeci si 1 de ani. am avut tot soiul de probleme. am trecut peste toate, chiar daac pe unele si acum le mai simt. am urlat si-am plans pana nu mi-am mai simtit pleoapele. m-am rugat sa se intoarca, sa simta, sa imi dea voie sa, am vorbit pana m-au durut buzele sau degetele, mi-am ingaduit sa visez peste bucurestiul asta infernal si-am ajuns cu visele pana in ardealul pe care il iubesc asa de mult, dar toate au fost povesti. mi-am ingaduit sa visez peste bucurestiul asta infernal si-am ajuns departe de romania, dar toate au fost povesti. da, povesti frumoase. au trecut. am 20 si unu de ani. am facut lucruri pe care n-as fi vrut sa le fac, am facut lucruri de care nu sunt mandra, dar daca ar fi sa dau timpul inapoi (clisee, clisee) n-as schimba nimic, nimic. as face totul asa cum a fost facut la inceput. asa cum le-am facut pe toate. stiu ce pretuiesc si ce urasc. stiu la ce visez si ce doresc sa nu mi se intample niciodata. cu toate astea nu ma cunosc pe mine indeajuns de bine incat sa ma hotarasc o data, sa nu ma mai arunc in gol, constienta fiind ca nu pot sa zbor. nu pot sa fiu precauta asa ca o sa ma lovesc in continuare.
am douazecisiunudeani....ce bine.

La multi ani Andre! :D

everything's magic...

Mi se pare foarte trist faptul ca trebuie sa uitam anumiti oameni pentru ca stim ca nu o sa-I mai vedem niciodata. Mi se pare trist ca trebuie sa-l uit pe Ionut pentru ca sigur nu o sa-l mai intalnesc niciodata pe strada doar ca sa ma pierd in ochii lui si el intr-ai mei. E groaznic ca trebuie sa-l uit pe Gabi, pentru ca probabil nu o sa-l mai vad niciodata tavalindu-se in boxeri prin zapada si chiar foarte probabil sa nu ne mai pupam niciodata sub vasc. N-as fi vrut sa-l uit niciodata pe baiatu ala cret din tren de acum doua saptamani pe care l-am vazut inainte si in 123 dar trebuie, pentru ca destinul nu e chiar asa de dragut ca sa-mi ingaduie sa nu fac asta. Trebuie sa o uit pe Corina, prietena mea cea mai buna dintr-a patra, pentru ca am impresia ca eu n-o sa ajung niciodata peste mari si tari, unde e ea. Din aceleasi motive o sa-l uit si pe Liviu, primul meu coleg de banca din clasa intai. E necesar sa-l uit chiar si pe Smart, cu toate ca l-am visat acum cateva seri, asa de mult m-am gandit la el. Si pe langa toti oamenii astia minunati pe care viata asta ma oblige sa ii uit, ii uit si pe cei pe care i-am intalnit doar o clipa, de ajuns cat sa apuc sa regret ca nu o sa-I mai vad niciodata. As vrea sa nu fie nevoie sa trec cu gandurile peste ei, dar oricat de frumoase ar fi amintirile pe care le avem impreuna, oricat de mult mi-as dori sa nu trebuiasca sa fac un lucru asa de rusinos ca asta, trebuie sa ii las deoaprte…si of, imi pare asa de rau….