throw me a rope...

si as vrea, daca tot s-a terminat perioada asta, sa va arat cam care au fost lucrurile importante din viata mea anul asta cel putin... :) (ordinea e aleatoare)
el e andre, primul meu var primar ever, cel mai mic membru al familiei dupa mine :) are 6 luni


daca tot am aberat pe tema, am absolvit si facultatea
si un pic de banchet...
siii, am fost din ce in ce mai constienta de ce repede trece timpul si cum ajungem de la asa ceva:
la asa ceva:

miercuri am terminat facultatea. gata. tot. incredibil. am terminat facultatea si am 21 de ani si la 21 de ani o sa inceapa viata adevarata. momentan imi iau concediu de la viata. o sa am o luna cu multe lucruri facute si putin gandite. si sper ca o sa fac tot ce imi era frica sa fac pana acum, sau ce o sa-mi fie frica sa fac din nou dupa luna asta.
in 24 de ore o sa fiu in drum spre casa, o sa inceapa totul cu un drum si probabil o sa se termine cu acelasi drum, dar facut in sens invers, spre locul asta.
mi-a zis cineva zilele trecute (sau cel putin asa am inteles) ca m-am schimbat in astia 3 ani, ca eram un copil cu parul cret can am venit aici si acum, sunt un pic cam departe de imaginea asta. si nu stiu daca e rau sau bine. acum mi-am dat seama ca am atat de multe lucruri incepute si neterminate. asa ca o sa incerc sa le termin, sau macar sa le ofer posibilitatea de a continua. asa ca...o sa astept sa te intorci, pentru ca am rabdare, si-o sa vedem atunci sau poate intre timp o sa-mi vina ideea sa te vizitez. cum e sa primesti o veste ca asta pe blog? :)
un numar de telefon scris pe un servetel intr-un bar nu prea e un inceput adevarat, cu toate ca seamana cu o scena dintr-un film. asa ca poate e mai bine ca am lasat doar inceputul asta suprarealist si atat :)
ne cunoastem de atata vreme si au fost perioade cand in fiecare zi, dimineata, la pranz si seara stateam bot in bot, noi toti...si-am incercat lucruri si poate ca eram prea mici ca sa le luam ca atare. daca vrei sa le mai incercam o data, sa le incercam zic. (inca o calatorie cu trenul :) )
scuza-ma ca nu ti-am mai raspuns la telefon. it's my way to handle off things i don't like :)
probabil ca ar mai fi inceputuri neterminate. probabil ca o sa-mi mai amintesc de ele. probabil pentru ca mi-e asa de frica de finaluri am si sters atatea numere din agenda telefonului, n-am mai raspuns la telefon, m-am prefacut ca sunt invizibila, ca nu vad, ca nu aud. si bineinteles, cum autosugestia e totul am reusit sa trec peste.
si acum sa impachetez din nou toata viata mea in genti si pungi, sa o impart din nou in diverste locuri sa stea peste vara, sa ma astepte sa ma intorc. a treia oara...a treia oara e deja mult dar se pare ca nu prea mult incat sa pot sa zic ca ma intorc acasa, pentru ca, ce minunatie, aici n-am nici o casa. dupa fiecare an care trece trebuie sa-mi impachetez lucrurile si sa le duc in casele altora sau sa le iau din nou cu mine. si nici nu stiu daca vreau o casa aici. poate daca as avea asa ceva mi-ar fi si mai frica sa me desprind pentru totdeauna de locul asta...cand o fi sa fie.
asa ca da. totul este ciclic. totul incepe si se termina la un moment dat, eventual. ascult aceeasi muzica pe care o ascultam cand am terminat scoala si liceul. muzica de finaluri se pare ca ramane aceeasi :) si ma face sa ma gandesc la aceleasi lucruri.
nu stiu insa de ce am asa un nod in gat...

m-am intors din nou in camin. iar sunt nimeni, iar sunt invizibila, iar sunt cineva care nu se ridica la pretentiile astora. sa mancam din nou branza cu salam pe hol, sa facem iar dus cu usa de la baie deschisa pentru ca un neon e prea scump, sa pastram iar mancarea stricata in frigider in oalele imense de acasa. ca si cand nu traim la comun, ca si cand n-ar exista si alti oameni langa noi. chiar daca nu stim macar o cacata de limba straina sa ne purtam ca si cand am fi buricul pamantului pentru ca asa suntem noi, niste parveniti care preferam sa ne cumparam laptop decat sa mancam o macare decenta. mai am o luna. o luna de stat in camin cu niste oameni pe care nu-i suport si care parca imi mananca buna dispozitie. o luna si gata...
si dupa aia? iar o sa inceapa anul universitar din octombrie, iar o sa ma intorc in bucuresti, iar scoala, iar camin, munca...sper sa nu totusi la partea cu caminul...ma rog, speranta moare ultima.

i wish my smile was your favourite kind of smile...

spunem minciuni sau lucruri care stim ca o sa-i raneasca pe cei care ne sunt dragi cu zambetul pe buze, cu un rictus obosit care probabil vrea sa insemne ceva de genul "stiu ca sunt de cacat ca iti spun lucrurile astea dar nu-mi pasa". asa ca nu mai stiu cum sa ma comport cu niste oameni care imi sunt asa de dragi de scrasnesc din dinti. nu mai stiu, mi-e frica sa spun orice. daca se enrveaza, daca nu spun lucruri indeajuns de inteligente, daca...daca nu ma mai ridic la inalimea asteptarilor?
mi-e rau cand ma gandesc ca ma pufneste plansu in mijlocul unei conversatii in care eu fac eforturi supraomenesti sa fiu sau sa zic ceea ce ii mai bine sa zic...
stiu ca intrebarile de genul "de ce nu mai poate fi ca inainte?" nu-si au locul aici, pentru ca sunt prea puerile si ar denota faptul ca nu m-am maturizat deloc, si...toata lumea se maturizeaza. toti au vietile lor, treburile lor...ce loc mai am eu cand imi doresc sa ajut, sau sa fiu de folos in vreun fel...ce loc mai am?
tot ce stiu este ca nu mai pot. nu mai pot pur si simplu...cuvintele din conversatiile astea ar trebui sa vina natural, ce conteaza ca nu au nici un sens,scop, finalitate? suntem noi doi care vorbim si asta ar trebui sa conteze. adica doar asta.
mi-e foarte greu sa descriu starea asta pe care o am in cap, caci in afara capului meu se pare ca nu se mai intampla nimic. ma strofoc foarte tare sa port niste dicutii, sa ii fac din nou pe prietenii mei, prietenii mei. si mi-e greu...si nu mai pot...

good for me...

este ora 3:04. scriu cu diacritice căci se pare că nu mai e voie altfel. nu e voie nici cu note de subsol. completez bibliografii şi referinţe. şi totuşi sunt foarte calmă. multă lume se aştepta să mă crispez şi să mă stresez la maxim în perioada asta. sinceră să fiu şi eu mă aşteptam să mă sui pe pereţi şi să-mi plâng în pumni în fiecare seară.
mai închid uneori ochii şi imi imaginez că sunt în cu totul alt loc, că sunt cu totul altă persoană. dar nu durează prea mult pentru că nu mai am răbdare. nu mai am răbdare să-mi imaginez, vreau să se întâmple odată...
din boxe o voce foarte frumoasă îmi spune "i know you are good for me" şi ah ce-aş mai vrea să spun şi eu chestia asta cuiva...
zilele trecute am terminat cu facultatea, partea practică adică de dus la cursuri şi seminarii, dat examene şi făcut proiecte. acum nu mai am de făcut decât licenţa...şi gata. şi atât. şi s-a terminat. şi eu nu mă simt schimbată cu nimic faţă de cum eram acum 3 ani. singurul lucru pe care îl regret e că nu mi-a zis nimeni acum 3 ani cum o să fie în oraşul ăsta. aăa că atunci când m-am mutat aici vedeam Bucureştiul pentru prima oară. 3 ani am încercat să mă conving că aici e locul meu. n-am reuşit aşa că acum îmi fac planuri. poate că asta s-a schimbat la mine, faptul că îmi fac planuri. eu nu prea obişnuiam să-mi fac planuri. dar am 21 de ani, poate că ceea ce o să fiu cu adevărat abia acum începe.

funnyman

imi fac planuri. ne facem planuri de fapt, pentru ca, nu-i asa, e mult mai usor sa nu fi singur cand o iei cu totul de la capat. o sa o luam cu totul de la capat. peste doi ani. doar peste doi ani pentru ca, zic eu, e mai bine sa termini definitiv cu o etapa inainte sa incepi alta noua.
asa ca, acum astept cuminte sa treaca astia doi ani, sa intru si apoi sa termin masterul, si apoi sa ma mut. din bucuresti. la brasov. sa fie viata simpla si frumoasa. sa scap de toate cretinismele, si nesimtirile, si taranismele de aici. sa nu fure nimeni lalelele din ronduri, sa arunce lumea gunoiul la pubela, sa zambeasca pe strada, sa zica servus si nu buna (care by the way, ma zgarie pe retina cand il aud, chiar daca il mai folosesc si eu). sa mi se faca intr-o zi dor de casa si sa nu ma desparta de ea nimic in afara de doar 40 de mii, 60 de kilometrii si o ora.
intre timp, mai supravietuiesc aici, cu gandul la viitor si la prezentul apropiat. termin facultatea. de fapt am terminat-o deja. mai am doua examene din sesiunea asta si o licenta de dat. e plin de foi, teorii, studii de caz, securitate, marea neagra, mackinder, baltasiu, URSS si alte din acestea in capul meu. bineinteles ca acum am impresia ca totul este ordonat si pus fiecare in sertarul lui, dar maine la examen probabil nu o sa mai am aceeasi impresie :) dar cum in ultima vreme mottoul e 'lasa ca toate trec' o sa treaca si examenele si licenta si o sa ma pot aseza linistita si convinsa, sa astept noua viata care o sa urmeze.

hear you me...

chiar nu mai are nimeni nici o farama de respect sau de bun simt? ca sa nu mai vorbim de diplomatie...
chiar nu-si mai strange nimeni lucrurile dupa el, sau firimiturile dupa ce mananca? chiar nu se mai spala nimeni pe nicaieri? mi-e chiar greu sa cred ca nu mai face nimeni dus dar dupa toate izurile cam asa e...
chiar nu mai stie nimeni cum sa vorbeasca sau cum sa se poarte?
nimeni nu se mai uita in ochii nimanui, toata lumea vorbeste pe la spate pe toata lumea sau uneori, oamenii se barfesc chiar pe fata, se vorbeste despre mine ca si cand n-as fi prezenta.
nimeni nu mai zambeste fara motiv, ne trebuie lucruri importante ca sa zambim, ajungem acasa botosi si ramanem asa pana adormim. si pufnim si trantim si nimic nu ne convine.
asa ca m-am hotarat sa incep sa trantesc si eu usi, sa invart cheia in broasca ca si cum nu mi-as mai dori sa descui niciodata usa aia, sa nu mai spal vase, sa ma transform in buricul pamantului, ca si cand doar eu as munci, doar eu as invata, doar eu as fi obosita, doar pe mine m-ar durea maselele de minte, cele trei, care se chinuie sa iasa.
mi-am dat seama ca uneori sunt cam luata de proasta poporului. ca mai fac cate un serviciu pentru cineva, il mai ajut pe careva la cate o chestie, mai spal farfuriile altora doar ca sa nu mai fie mizerie, cedez locul meu din autobuz, ma angajez ca fac lucruri doar pentru ca as ajuta cumva...si da...sunt luata drept proasta, hai sa zicem naiva. asa ca nimeni nu mai stie sa aprecieze lucrurile marunte facute din suflet? nu se mai apreciaza ajutorul, totul se ia ca si cand li s-ar cuveni? de ce?

brandusa

e ziua mea azi. e ziua mea pentru ca ma cheama si brandusa. e ziua mea de trei ori pe an, ah ce noroc.
nu ma ocup cu nimic altceva decat citit, scoala, biblioteca si pentru deconcetrare fac curatenie. how sad is that?
de ce nu ma mai iubesti? adica, mie mi se pare ca nu ma mai iubesti pentru ca fac lucruri in fiecare zi care ma fac mai putin de iubit si mai mult de ignorat.
am un calculator nou pentru doua luni, m-as lipi de el si nu i-as mai da drumu niciodata, l-as exploata la maxim daca as avea timp, dar datorita punctului 2, n-am timp de nimic.
ascult melodii foarte frumoase, cantate de tipe foarte frumoase, cu voci calde si minunate. ma fac sa trec de la o stare la alta foarte usor. dar de fapt poate ca chestia asta cu trecutul de la o stare la lata se datoareaza si sanatatii mele mentale precare...
nu mai interactionez cu nimeni in afara de colegele mele de camera si cu toate astea vreau mult de tot sa ma mut, sa am o bucatarie normala, unde sa spal vasele si sa fac de mancare. sa ma transform intr-o gospodina care face ciorba si isi spala vasele in chiuveta de la bucatarie nu in aia de la baie
as vrea sa dau mai repede licenta aia, si as vrea sa am timp sa o bibilesc cat vreau eu, pana iese perfecta
mi-e groaza ca o sa traiesc aici for real
si azi e ziua mea...