are we human?

de fiecare data cand mi s-a intamplat ceva bun (sau ma rog, aveam eu impresia ca e bun, sau ca mi se intampla mie) am zis ca nu scriu, ca poate ar fi o piaza rea, ca daca scriu sigur o sa se termine prea repede. dar acum se intampla ceva bun cum nu s-a mai intamplat pana acum. e bine de tot. oricum am impresia ca daca vorbesc despre, sau scriu despre sau orice, n-o sa mai fie la fel de bine. ma rog, eu savurez oricum.
asa ca ajung in fiecare seara acasa si imi vine sa zambesc, si ma trezesc dimineata si zambesc la fel, ma mai trezesc la birou in mijlocul zilei, rupta de somn si de caldura ca zambesc. zambesc intr-una de cateva zile. si visele mi-s pline, si zilele la fel. si rasaritul de duminica de pe autostrada soarelui cu underworld in urechi face cat toate diminetile in care nu-mi venea sa ma ridic din pat. si soarele din par din aceeasi duminica dimineata la fel...si noptile astea nedormite, si zambetele pana la urechi, si plimbatul pe stradute dupa ploaie, si buzele si mainile si tot. am ramas fara cuvinte...
in alta ordine de idei maine...The Killers (chit ca dupa aia n-o sa mai am bani nici sa respir, dar sa savuram zic...)

i can't go where i want to...

imi trebuie doar un gest. nu trebuie sa stiu ce e in mintea ta, e de ajuns sa faci doar un gest. un gest care sa ne descatuseze de tot ce-a fost pana acum, de incertitudini si asteptari si vise neimplinite.
imi trebuie doar un cuvant. nu trebuie sa te pregatesti cu discursuri, e de ajuns un singur "hai". eu atunci as intelege toata alergatura de pana acum si-as veni de cate ori as putea.
imi trebuie doar o privire. nu trebuie sa faci nimic ca sa ma impresionezi, e de ajuns sa te uiti o singura data in ochii mei si o sa-ti dai seama cum o sa fie de acum inainte.
imi trebuie doar un gest sau un cuvant sau o privire. nu-s lucruri complicate. tu trebuie doar sa stii. si apoi sa-mi spui ce-ti trebuie tie, ce ar trebui eu sa fac ca sa ne trezim la realitatea noastra? cum ar trebui sa fim ca sa ne fie bine?

take this life, take it all...

m-am chinuit si ieri sa scriu un post de vreo doua ori dar n-am reusit asa ca m-am lasat pagubasa, internetul asta de la serviciu sucks.
nu stiu ce sa mai povestesc. lucrurile se repeta dar parca se si precipita putin. se intrevad planuri indraznete de viitor dar prea putin realizabile dupa mine. ar fi frumos totusi sa se intample macar 50% din lucrurile care sunt planificate pana acum. concediul la venetia din august, mutatul din camin din vara asta (dupa ce strang niste bani evident, lucru de atlfel aproape imposibil), gatitul in bucataria proprie si personala, cateva zile de abandon total la timisoara...si ar fi frumos ca totul sa se intample alaturi de cine imi doresc, altfel parca n-ar avea atata farmec.
in rest nimic, caldura, noapte, vise, fum, weekenduri frumoase, trezit de dimineata, culcat devreme, citit, ordine si disciplina. cine-ar fi crezut?

am descoperit site-ul asta (foarte dragut, ne place ideea) in timp ce transpiram asiduu la birou, unde lumea se porcaie pe tema "aerul conditionat. oprit sau pornit?" si visam la patul meu de acasa, pe care pat zace in momentul asta laptopul meu de acasa, care din lipsa de spatiu, atunci cand dorm zace chiar si pe jos. si ca orice femeie obsedata de haine si care si-ar dori sa-si imbrace in lucruri noi cam orice obiect pe care il detine m-am hotarat la hainuta asta:

o sa fie cam greu cu lipitul dat fiind faptul ca am doua maini stangi :)

iar si iar si iar si iar si iar si iar......de 5 ani iar si iar

throw it all away

cred ca am ramas singura de tot. cred ca am gresit ceva pe parcurs. cred ca m-am purtat urat candva. cred ca nu mai stiu sa ma port. cred ca mi-e rau demult si de tot. cred ca e ceva in neregula dar nu-mi dau seama ce. cred ca nu mai stiu sa ma bucur. cred ca nu ma mai intelege nimeni. cred ca tot ce-am simtit pana acum a fost banal si cliseistic. cred ca n-a inteles nimeni nimic din sentimentele mele de pana acum (asta in legatura cu penultimul punct). cred ca mi-e foarte frica sa ma duc acasa pentru ca o sa ma intorc inapoi aici. cred ca ma complac. cred ca sunt prea comoda. cred ca depind de prea multe lucruri, de prea multa lume. cred insa ca mai am putina rabdare.
nu cred ca asa trebuie sa fie viata. nu cred ca aici e locul meu. nu cred ca mai pot fi coerenta.

in my memory...

respir incet, incet de tot ca sa nu ma sting. nu mai stiu ce sa mai fac in continuare, din aceleasi motive. ma indragostesc de toti barbatii din cartile pe care le citesc. de Catul Bogdan, de Petre Barbu, de Alex Dobrescu. toti mi se par arsi de soare si de vant, cu povesti si vise, seriosi si indragostiti si ei la randul lor. ma indragostesc in metrou, in fiecare zi, la dus si la intors. tot de ei...
in unele nopti mai fug de acasa...in alte case. fug doar ca sa nu mai fiu aici. as vrea sa am unde sa fug in mod constant, sa nu-mi fac probleme de fiecare data cand bate vantul plecarii ca nu am unde sa ma duc...
tot mi-e dor de tine. tot nu-mi vine sa cred cum suntem. aproape in fiecare zi ma gandesc cum eram acum 4 ani pe vremea asta. partea buna e ca-mi vine sa zambesc amintindu-mi, partea proasta e ca ce se intampla acum e mult diferit fata de cum era atunci.
si peste toate astea...sunt asa de obosita. nu-mi explic de ce. ma pocneste somnul in moalele capului, in mijlocul zilei, nu are importanta unde sunt. la birou, la scoala, in metrou, pe drum. ma molesesc uneori la gandul patului si nu-mi vine decat sa dorm...si nu-mi permit sa dorm. la serviciu e cate ceva de facut in fiecare secunda, acasa e tot timpul curatenie de facut si mai vine si sesiunea in doua saptamani, si apoi vara, si toropeala, si asfaltul incins...
de ceva vreme sunt intr-o continua asteptare, nu stiu ce/pe cine astept...astept sa se intample ceva bun.si-o sa se intample numai sa nu fie prea tarziu...