the best gril you'll ever meet

Da...asta e primul post pe care il scriu dintr-un tren plin de somn si dimineata. Nu mai stiu ce e in capul meu in ultima vreme. Mi se pare ca toata lumea are alte preocupari, pe care ar trebui sa le am si eu, dar, surpriza, nu le am. Fiecare se pregateste in felul lui pentru viata si pentru supravietuire iar eu stau si visez si nici macar nu-mi pare rau pentru ca fac lucrul asta. Poate, totusi, din ianuarie o sa pot sa plec...departe de locul spre care ma indrept acum, si-o sa fac cumva sa n-am semnal pe telefon si nici mesaje sa nu pot primi. Si-o sa ma regasesc cumva dintre toate sentimentele astea contradictorii, o sa iasa cumva la suprafata ceea ce sunt eu, fara nimic altceva sau fara nimic din altcineva.

Am mai zis lucrul asta dar simt nevoia sa ma repet. Eu nu sunt facuta pentru lumea asta...eu ar fi trebuit sa traiesc intr-o vreme cu rochii lungi, corsete stranse, flori in par, povesti, magie si plimbari pe cai albi in timp ce afara ploua torential. Eu as fi crezut in zane si copaci si fauni si druizi, in centauri si pitici, in baghete magice si praf de stele. Si acum cred in toate lucrurile astea doar pentru ca altfel mi s-ar parea viata prea seaca si trista.

Din categoria “lucruri pe care le-am facut cu drag de cand n-am mai scris” trebuie sa va povestesc ca am fost la Tricky...si a fost orgasmic. Stiu ca unora nu le-a placut, ca pentru unii calitatea nu a fost punctul forte al concertului dar pentru mine a fost exact asa cum a trebuit sa fie. Exact asa ma asteptam sa sune, exact asa ma asteptam sa simt, exact asa ma asteptam sa-mi curga sunetele si respiratia lui prin vene si exact asa ma asteptam sa-mi simt toti porii invadati de prezenta lui si de tot ce ma leaga de muzica asta. N-am uitat nimic din perioada aia. N-am uitat cum pe 26 noiembrie, acum cativa ani (doamne, apropo de asta...am 22 de ani...atunci aveam 17) ne-am sarutat prima oara in fata la o librarie din Fagaras, dupa o seara intreaga de discutii despre rata la cuptor cu portocale, si ochi sclipitori de fericire (ai mei bineinteles. Pentru ca venisei acasa, pentru ca era iarna, pentru ca erai in fata mea, pentru ca te iubeam asa de tare si atunci reuseam sa ascund lucrul asta asa de bine ca nici dureros nu era).

Din aceeasi categorie, este pentru prima oara de cand m-am mutat in Bucuresti si mi-e drag, drag de fetele cu care stau. Chiar daca stam 5 persoane in camera aia minuscula, chiar daca baia o sa ajunga intr-un stadiu avansat de descompunere daca nu ma transform eu subit si dintr-o data in instalator, chiar daca nu mai avem loc de nimic, mi-e foarte drag de ele...

In schimb, din categoria “lucruri pe care le-am facut din cauza sclipitoarei mele inteligente si a capului pe care mi-l port in nori”, am cazut pe strada...asa, pur si simplu. Pe trecerea de pietoni, fara tocuri, in adidasi, fara sa calc in gropi sau ceva de genul asta. Vineri, acum doua saptamani, in jur de ora 10 seara, la trecerea de pietoni de la Grozavesti m-am imprastiat pe asfalt, si primul gand a fost “sper ca nu mi-am rupt pantalonii”. Mi-a pocnit glezna dreapta, eterna glezna dreapta, mi-am bulit destul de rau genunchiul stang si mi-am zdrelit ambele palme. Si evident, in secunda a doua am inceput sa plang. De durere si de nervi. M-am tarat cumva pana pe trotuar, la vreo 30 de secunde a oprit o masina din care au coborat doua tipe sa ma intrebe daca sunt bine, ca ma vazusera de la celalalt semafor cum am cazut. Fetele erau foarte dragute dar s-au cam speriat cand eu am inceput sa-mi bag si sa-mi scot, si sa emit toate injuraturile de pe aceasta planeta, foarte ne-domnisoara like, asa ca au plecat. Asa ca m-am asezat pe o banca si-am sunat-o in agonie si lacrimi pe Andre. Care credea ca ma prapadesc de ras dar de fapt eu plangeam cu sughituri. Si glezna se umfla si amortea si se-ncalzea si eu tot pe banca. Ma rog, pana la urma am ajuns la urgente, am ajuns la ortopedie, am ajuns desculta pe-o masa din aia, am ajuns si la radiografie (cu greu am ajuns pana acolo, topaind intr-un picior prin spitalul universitar). Si in cele din urma am ajuns si inapoi acasa. Foarte draguta iesire de vineri seara. Si cum era weekend, si fetele pleaca acasa, am stat singura cuc doua zile intregi. Am baut cat mai putina apa ca sa nu trebuiasca sa ma duc prea des la baie (adica deloc, pentru ca nu puteam sa ma misc...deloc). acum daca ma gandesc poate ca a fost mai bine ca am stat singura, pentru ca nici dus n-am reusit sa fac decat duminica seara asa ca nu cred ca eram o prezenta prea placuta. Lucrul de care imi pare cel mai rau e ca in momentul in care te-am sunat sa-ti spun ca ma intorc de la spital dar sa nu te sperii ca sunt in regula, ai inceput sa te comporti ca si cand ti-as fi comunicat ca sunt insarcinata. Urat din partea ta, si cred ca e pentru prima oara cand gandesc chestia asta cu toata sinceritatea din lume, dar nu meritam sa te comporti asa.

In timpul asta in care n-am mai scris ne-am despartit, ne-am gasit, am plans si-am ras, am cunoscut oameni (chiar si din categoria aia “nu vreau sa nu-i mai vad niciodata”), mi-am dorit, am primit, mi-am dorit si mai mult dar n-am stiut cum sa fac sa fug in alta parte decat zarea spre care planificam sa fug. Si inca imi mai doresc sa fug. Si o sa si fug la un moment dat. Si imi doresc in continuare.

O sa fie prea complicat daca o sa scriu in continuare. Ma opresc.