2009

asta am facut anul asta, intr-o ordine aleatoare si nu cronologica, ca tot e totul un haos:
1. in martie am fost la Dancemasters, unde niste copii si niste oameni mari s-au jucat cu sunete si le-au transformat in miscari. am privit totul de la inaltime, mi-a placut mult.
site-ul e asta

2. si aici am mai fost dupa ce l-am descoperit pe mishu

si-am mai fost sa-l vedem pe mishu si in Iron City in Noiembrie, nu stiu de unde sa pun link dar era chiar inainte de evenimentul asta















3. bestfest in iulie



















4. apoi peninsula



















5. si un pic de festival medieval cu o sighisoara ca in vis

site-ul aici

















6. concediul din vama cu scoici si nisipi si muzica multa















7. teambuilding-ul din eforie nord de unde nici n-am poze si nici ce sa scriu prea multe in afara de...bonding

8. si la nottara de doua ori. o data la Titanic Vals si inca o data la Billy Schiopul

si asta a fost 2009. una dintre liste, pentru ca, dupa cum spuneam, sunt obsedata de liste si listute, de lucruri de facut, oameni de cunoscut, defecte, calitati, nopti pierdute.

nisipul fin a oftat...

am gresit? am gresit ca m-am inconjurat de lucruri frumoase si muzici calde? am gresit ca nu m-am interesat de problemele astea mai lumesti si m-am preocupat mai mult de amaratul asta de suflet al meu? am gresit ca imi plac povestile, si cartile de colorat si jucariile? gresesc pentru ca inca mai cred? sau pentru ca ma entuziasmeaza fulgii albi, si apusurile mov ca niste poezii si diminetile cu soare? si marea si muntii mei de acasa? gresesc ca ma duc la concerte cu muzica care se inveleste pe suflet si nu mai iese de acolo?
gresesc din cauza ca sunt selectiva si doar unele lucruri ajung pana la mine? gresesc pentru ca nu sunt atat de ancorata in prezent cum sunt altii?
nu stiu unde gresesc, sau daca gresesc, sau de ce e o greseala.
stiu insa ca gresesc pentru ca nu stiu sa spun nu. gresesc ca am atata incredere si cred tot ce mi se spune. gresesc din cauza ca toate cuvintele pe care le aud, le cred. gresesc si pentru ca nu asociez cuvintele cu faptele, ma impresioneaza usor cam orice are scopul asta.
dar nu-mi pare rau pentru toate greselile astea. si as avea atatea lucruri sa-mi reprosez. nu stiu sa port o discutie despre economii, si istorii si securitati. stiu care e ideea principala (macar atat sa se fi lipit de mine cu ocazia masterului astuia) dar nu stiu sa o dezvolt, sa-mi formez pareri, sa contest, sa critic. adevarul e ca nici n-am avut cu cine sa port asemenea discutii. din cauza asta imi vine uneori sa urlu "nu sunt o proasta! chiar daca zambesc (tamp) si dau aprobator din cap atunci cand nu stiu sa raspund, am inteles despre ce e vorba dar e pentru prima oara cand aud asa ceva"
as vrea sa stiu mai mult, mai mult din orice. din cauza asta mi-am cheltuit aproape toti banii pe carti pe care le citesc cam oricand am un moment liber. din cauza asta mi-a cazut telefonul mobil in cada plina cu apa si clabuc :) ('clabuc'...ce mult imi place cuvantul asta)
nu stiu ce sa fac cu toate greselile astea. sa le ascund? sunt chiar asa de grave? nu zicea cineva ca fericirea sta in lucrurile marunte? lucrurile mele sunt marunte, zapada e marunta, vantul nici macar nu se simte asa de marunt e, frunzele uscate la fel.
toata viata asta e plina de intrebari si haos. e asa de complicat ca nu stiu cum o sa ma mai regaesc vreodata. si cum am pus mai mult aacent pe asta, si nici macar nu-mi reuseste atunci cu ce mai raman?

in my dreams i'm dying all the time...

era o perioada cand nu cunosteam oameni noi deloc. cand viata era aceeasi in fiecare zi, in fiecare seara, in fiecare saptamana. acum cunosc tot felul de oameni noi dar sunt prea scurti. adica sunt aia din categoria "n-o sa-i mai vad niciodata". si-mi soptesc lucruri frumoase in urechi, si fac pielea sa se infioare si apoi dispar. pe de alta parte nu stiu daca vreau mai mult decat momentele astea pentru ca mi-e foarte frica. din cauza asta fac toate tampeniile pe care le fac acum. din cauza ca mi-e frica si vreau sa arat lumii altceva. cum ca as fi curajoasa, indestructibila. mi-e cam greu insa, acum mi-am dat seama.
astazi mi-e sufletul strans ca intr-o menghina si nu inteleg de ce. poate din cauza ca mi-e dor rau de mare. mi-e dor de mare cu toata fiinta mea. mi-e dor de nisip si de culori si de soare. mi-e dor de cer, de albastru si de piele. mi-e dor de bucle si piele arsa de soare. mi-e dor de pace si muzica. mi-e dor pana la lacrimi de tot. cate n-as da sa nu mai treaca noptile asa de repede. sa nu mai treaca momentele in care ma simt cu adevarat intreaga asa de repede. sa nu mai treaca viata asa de repede. cate n-as da...
visez din ce in ce mai des la o altfel de viata, la altfel de oameni, la altfel de stari. si nu-i vorba ca sunt nemultumita de viata pe care o am acum. e relativ bine, e caldut, e sigur. poate ca tocmai asta e problema. in afara de niste momente, in restul timpului totul e caldut. as vrea sa fie cald, cald, cald sau frig, frig, frig.
sau daca tot e caldut, as vrea sa-mi cumpar un sort si-o carte de bucate si-un set de oale. si sa cos nasturi si sa calc camasi pentru un anume cineva. si sa-l astept seara cu mancarea calda. si sa ne bem diminetile cafeaua impreuna. (a nu se intelege gresit, cineva-ul asta nu exista, m-as apuca sa fac toate lucrurile astea in cazul in care ar aparea cineva-ul pe calul ala alb, pe care il tot astept de ceva vreme). sa purtam discutii meaningful si sa ne facem suc de fructe. asa m-as bucura daca ar fi caldut. in alt fel nu.
sau, daca ar fi caldut in sensul ala in care as fi tot timpul odihnita si radioasa, n-ar trebui sa ma trezesc dimineata asa de devreme, as asculta muzici frumoase toata ziua si as scrie cartea vietii mele. si viata ar trece molcom, si ar mirosi a iasomie.

love can damage your health...

si ca se ne deconcentram, cam asta facem la birou, in dimineti scaldate de soare :)

with or without you...

situatia sta cam in felul urmator:
ieri am implinit 23 de ani. stau intr-o casa cu alti 4 oameni. lucrez de 9 luni. am un prieten care are 21 de ani. sunt practic in anul 5 de facultate. el e in anul 2. casa mea adevarata e la 250 de kilometri de locul asta. fac 40 de minute pana la birou in fiecare dimineata. ma trezesc la ora 8. imi plac 2 zile din 7, vinerea si sambata. dorm aproape 8 ore. imi beau cafeaua la ora 10. la ora 4 mi se face oribil de somn. dorm pe 2 perne. m-am mutat in apartamentul asta de o luna.
cam asta este viata mea in cifre, simplu, curat. aparent.
de fapt ieri am implinit 23 de ani. stau intr-o casa cu un om (pe langa ceilalti 3 oameni) pe care l-am iubit cu tot sufletul meu, un fel de fost...ceva. cu care mi-as fi dorit cea mai frumoasa poveste de dragoste din lume. locuiesc cu omul asta care e acum cu altcineva, pe care il iubesc la fel de mult dar intr-un alt fel. nu vreau sa ma intrebe nimeni, niciodata cum reusesc pentru ca nici eu nu stiu, dar simt ca totul sta atarnat de un fir subtire de ata. nu vreau sa ma gandesc prea mult pentru ca nu sunt sigura ca imi dau seama cum stau lucrurile de fapt.
lucrez intr-un loc foarte frumos, cu niste oameni foarte frumosi. nu ma asteptam niciodata sa fie asa, sa ma trezesc dimineata ca sa ma duc "la birou" si sa castig bani (doamne, cat de putini bani) si sa fac un lucru serios...
prietenul meu de 21 de ani exagereaza diferenta asta de varsta. nu e ca si cum eu as avea 40 si el 25. 2 ani sunt atat de putin dar nu cred ca isi da el seama cum stau lucrurile de fapt. eu sunt in momentul asta cam inapta, am fost prea fericita si nu mi-am revenit inca din cazatura. o sa ne obisnuim insa cu situatia.
chiar daca casa mea adevarata e asa de departe si mi-e dor in fiecare zi de ea si de parintii mei am inceput sa ma simt si aici ca acasa uneori. casa la care ma intorc dupa seriviciu e atat de frumoasa si de plina de oameni care ma astepta cu vorbe bune si zambete si vise. nu m-a asteptat nimeni niciodata in bucuresti sa ma intorc acasa cu masa pusa. e un sentiment nou pentru mine, imi aduce confort si pace, aveam nevoie.
restul chiar sunt doar cifre, rutina. de aceea nu conteaza. sufletul meu nu se poate inghesui in cifre. sau cifrele in suflet.
mi-am adus aminte ieri ca acum 4 ani eram singura in tot orasul asta necunoscut atunci si te cunosteam de nici o luna. si era ziua mea. si mi-ai adus un buchet imens de crizanteme si-am baut suc. niciodata n-o sa uit. si apoi mi-ai zis ca sunt ca puiul tau cand ti-am spus si eu la randul meu ca mi-e foarte drag de tine. si-apoi...
se pare ca asta e viata mea. ca de data asta e o viata in adevaratul sens al cuvantului. cu casa cu serviciu cu scoala cu oameni la care sa ma intorc.
ma mai doare sufletul din cand in cand insa. ma doare sufletul ca tu nu esti bine. si ca esti bolnava si nu stiu de ce. poate ca orasul te-a contaminat si eu n-am stiut cum sa-l fac sa-ti dea drumul. as vrea sa te vad zambind mai des sau daca nu te vad macar sa te aud zambind. sa ne bem cafeaua dimineata, ca in fiecare dimineata, si sa-mi spui cat de bine dispusa te-ai trezit, si ce dimineata geniala tocmai traiesti. si sa ma bucur.
multumesc pentru vineri seara cand am plans pe umarul tau si m-ai luat in brate si m-ai mangaiat parinteste pe par. si multumesc pentru tot ce-a fost pana acum si pentru ce o sa fie in continuare.
si ma mai doare sufletul din cand in cand si din cauza ca asta e sufletul asta al meu. trebuie sa doara ca sa-l simt ca inca mai exista. ca nu e pustiu acolo unde ar trebui sa fie el. ca nu bate vantul. stiu, e un cliseu dar totul e un cliseu de fapt. am cam tot ce mi-am dorit si totusi sufletul doare uneori. si asta e un cliseu.
asta e viata. ma plezneste in fiecare zi sentimentul asta. asta e viata.

vama de anul asta...

the end...






















stela


picioare:)

i'm so cheap

mi-am adus aminte de o poveste, cred ca am mai scris-o aici dar o privesc cu alti ochi acum.
eram in ultimul an de liceu, in fagaras si ma intalneam in fiecare zi de marti, in drum spre profesoara de romana cu un baiat. bine, ma intalneam e mult spus. treceam unul langa celalalt pe strada, uneori ne uitam unul in ochii celuilalt, alteori nu, uneori ii simteam umarul cum trecea langa al meu pe strada, alteori zambeam.
uneori cand ieseam pe geam il vedeam cum trece pe strada. mai intotdeauna in timpul in care il vedeam ascultam o melodie sugestiva. ca intr-un film asa...cam un an de zile a durat toata povestea asta, pana am dat bacu. pana s-a terminat visul si a inceput realitatea. si il chema ionut, ca pe mine uneori :) si nu era deloc asa cum mi-l imaginam eu, si mintea. avea povesti intr-adevar si vise dar prea ascunse.
povestile nu se intampla ca in filme, dar macar ma bucur ca se intampla.
mai vorbesc si acum cu ionut, dar nu ne mai intalnim accidental pe strada si nici cand ies pe geam nu mai am nici o sansa sa-l vad. imi pare un pic rau pentru lucrul asta, trebuie sa-mi gasesc un baiat din asta cu poveste...

viteza sangelui meu

dragii mei,
n-am indraznit sa cer vreodata ceva real pe blogul asta dar m-am hotarat ca ar fi cazul. asa ca here goes:
acesta (clic) este un om care canta frumos, frumos de tot. omul asta s-a inscris la Global Battle of Bands, si mi-as dori ca voi sa-l votati. aici. (clic) in 5 minute v-ati facut cont, in alte 2 l-ati adaugat la favorites si pentru urmatoarea perioada a vietii veti asculta minunata melodie. pe repeat. ca mine si multi altii.
acest post este unul repetitiv. imi cer scuze daca pe cineva zgarie pe timpane/retina cuvantul minunat dar nu ma pot abtine.

i am game.

ma tot feresc. pentru ca tot ce fac pare gresit. e gresit sa te entuziasmezi prea tare se pare. e gresit sa speri sa se intample lucruri bune. esti prostut daca faci asta, naiv. trebuie sa fi realist, sa intelegi ca lumea e rea, ca nu trebuie sa ai incredere.
mi-as dori sa am mai multa imaginatie. sa pot sa scriu si despre altceva nu doar despre ce mi se intampla mie. dar nu pot. nu pot sa inventez cuvinte care nu sunt ale mele, si-mi pare rau.
am avut asa multe vise care mi s-au spulberat in ultimele doua luni. nu mai stiu ce sa mai zic, ce sa mai visez. daca ideea generala de pana acum a fost sa nu deranjez prea multa lume, sa fie totul bine pentru toata lumea, sa ascult, sa fiu flexibila, cred ca nu mai e valabila. pentru ca am impresia ca am devenit invizibila. asta esti atunci cand astepti sa sune telefonul si sa fie oricine, nu conteaza cine, si el sa nu sune nu? sau atunci cand intri intr-o camera cu oameni si nimeni nu-ti zice nimic? cand se intampla ca in unele zile sa vorbesti vreo 20 de minute la telefon si asta sa fie putina conversatie din ziua respectiva. atunci esti invizibil nu? sau singur, depinde cum vrei sa o iei...
am clacat pe ultima suta de metri. m-am gandit si m-am razgandit apoi. sunt obosita tare, si psihic si fizic. si mi-e sete, tot timpul mi-e sete dar nu ma mai racoreste nimic. si afara e o toamna asa de frumoasa si nu pot sa o savurez nici macar cu varful limbii, nu pot sa o simt nici cu buricele degetelor.
si atat am asteptat feti frumosi si ilene cosanzene negand lucrul asta ca m-am saturat. da, astept feti frumosi sa vina sa ma salveze. da, stiu ca salvarea e in mainile mele si doar eu pot sa ma ajut dar am cam obosit si mi-e cam rau. acum ar fi momentul potrivit sa vina sa ma salveze. right about...now

imobiliare :)

deci treaba sta asa (am inceput cu deci, bad, bad!)
imi doresc sa ma mut. mult. adica imi doresc mult sa ma mut. si de luni a inceput aventura cautat apartament de 4 camere, decomandat, mobilat, utilat, aproape de metrou, eventual cu termopane, centrala si utilitati. si ieftin daca se poate. si luna de pe cer de asemenea, bineinteles tot daca se poate.
luni, marti si jumatate de miercuri au fost moarte. de miercuri dupamasa, de cand am postat un anunt pe un anume site a inceput telefonul sa sune. asa ca programul a fost in felul urmator:
miercuri - un apartament minunat la eroii revolutiei, aproape de tineretului unde lucrez, mobilat strictul necesar, lasa loc berechet imaginatiei, n-avea termopane dar era dublu izolat sau asa ceva, parchet nou si foarte dragut in toata casa, proprietari ok. cica nu ne-a placut. ma rog. sa trecem mai departe. (suntem 5, e cam greu sa aliniezi gusturile a 5 persoane)
joi dimineata - apartament pe 13 septembrie, care pana la urma s-a transformat in parcul sebastian, care dupa umila mea parere e la mama dracu. semidecomandat, deci nepotrivit, plus ca doamna isi mobilase sufrageria in asa fel incat sa te simti ca intr-o biserica, doar cu incrustatii si floricele si arabescuri peste tot. bai frumoase, o camera nemobilata, la parter. unsuitable.
joi dupamasa - primul apartament la gorjului, la vreo 7 minute de metrou, o proprietara sinistra rau, dar nu asta era problema. semidecomandat (asta era de fapt problema). in rest, lucs. centrala, termopane, masina de spalat, frigider nou si imens. cica paturile pareau foarte inconfortabile. eu nu mi-am dat seama.
al doilea apartament ar fi trebuit sa fie in apropierea mall-ului din vitan, am ajuns acolo, dupa ce vorbisem in prealabil cu agentul imobiliar, la ora 19. am asteptat, am sunat, n-a raspuns. acum poate sunt eu nebuna, am mai auzit sa nu vina proprietarul, sa nu vina clientul, dar sa nu vina agentul imobiliar la intalnire?! what the fuck?! ma rog, bygones.
al treilea (si ultimul apartament pe ziua de ieri) era la lujerului, intr-o minunata zona, aproape de metrou, de autobuz, de 41, de banci de orice. ne-am intalnit direct cu proprietarul. decent. am urcat. am intrat. THE HORROR!!! nici pe oamenii de care nu-mi place nu i-as trimite sa stea acolo. cea mai urata si stricata si murdara mobila din lume. cel mai urat apartament. cel mai murdar. cea mai mare bataie de joc. proprietarul parea eosebit de mandru. la un moment dat a inceput sa zica "si aveti in fiecare camera si..." si ma asteptam sa zica cablu tv, internet ceva...orice. dar stiti ce-a zis "aveti in fiecare camera si...plase de tantari"!!! plase de tantari?! fac ceva pe plasele tale de tantari, nesimtit de om ce esti!
ma rog, today is another day.
ideea e ca eu nu prea imi dau seama care apartament e bun si care nu pentru ca eu imi doresc mult (si cat mai repede) sa ma mut. pentru ca de 4 ani stau in camin si oriunde e mai bine decat in camin.
o sa urmeze niste posturi/poze din vama si din teambuildingul de la eforie :)

piece by piece, it's how i let go of you...

traim in epoca vitezei, in secolul tehnologiei. ne dezumanizam, ne transformam, ne maturizam (oare?). totul trebuie sa fie pragmatic, ori alb ori negru, ori bun ori rau. nu pierdem timp, ori imi place de tine, ori la revedere.
"nici nu stiu cum sa-ti explic, numai ca eu numai pot continua aceasta relatie. imi cer scuze ca iti comunic in acest fel" adica hai pa, mi-a ajuns. m-am gandit sa-ti trimit un sms pentru ca sunt grabit/ocupat, de ce sa o mai lungim?
pentru ca eu vreau sa o lungim! de aia! pentru ca as fi vrut niste explicatii pentru povesti si nu un baros in moalele capului. daca vroiam un soc ma uitam la un film de groaza, multumesc foarte mult.
asa ca here we go again. (here i go again de fapt) am ajuns la concluzia ca maica-mea e de vina, doar ea m-a crescut asa. si ea a ajuns la aceeasi concluzie.
si totusi, de ce "nu" daca a fost asa de mult "da" intre timp? de ce sa ne amagim la inceput pentru ca apoi sa incheiem exact atunci cand nu trebuie? de ce sa spunem vorbe in vant daca nu credem in ele? de ce sa aducem macar vorba despre indragosteli, sentimentalisme, vacante impreuna si alte lucruri de gen daca tot habar n-avem ce e in capul nostru? de ce sa ne ascundem apoi ca niste hoti? de frica? de rusine? de ce?
mi-e cam ciuda ca n-am scris postul asta alaltaieri, ar fi iesit ceva spumos si furios. e bine totusi ca nu l-am scris duminica, ar fi sunat ca un bilet de adio al unei femei cu sufletul varza, scris pe pervazul geamului de la etajul 20 al blocului de unde urma sa se arunce.
am citit insemnarile dinaintea acesteia. am zambit amar cu un colt de buza. mi-a spus sufletul meu indragostit de mare ca astia sunt pasii necesari spre fericirea durabila, ca asa trebuie sa fie chiar daca doare. si doare...rau de tot. sufletul doare cel mai tare. al meu stie, a stiut si ieri, a stiut si acum 4 luni, a stiut si anul trecut si cred ca o sa stie si maine.
in alta ordine de idei maine voi zbura (vorba vine, ma voi tara pe sine de fapt) catre tinuturi insorite si nisipoase, unde voi petrece cateva zile infipta in nisip, cu un usor iz de votca cu suc de portocale, eventual si o umbreluta deasupra capului, si muzica frumoasa.

P.S. m-ai ranit si m-ai dezamagit, degeaba speri contrariul. imi pare rau ca am fost persoana nepotrivita la locul nepotrivit dar pentru mine a fost exact locul si exact persoana. si ai stricat toata povestea cu sfarsitul asta sec. nu-mi mai place de tine. la revedere.

you make me feel like the one...

imi tot vine sa oftez. nu de tristete sau de suparare. imi vine sa oftez asa, din lipsa de aer, imi vine sa oftez ca sa fac totusi ceva, sa nu mai zac in letargie.
saptamana asta sunt singura, weekendul asta am fost singura. m-am intors vineri de la serviciu si am ramas acasa pana azi dimineata cand am plecat din nou la serviciu. sufletul meu a fost insa la mare si la munte. la munte n-a avut semnal pe telefon dar banuiesc ca in concediu nu prea isi tine nici el telefonul deschis. si in creierul muntilor chiar daca ai vrea si tot n-ai putea sa trimiti vreun mesaj de amor si de dor sufletului ramas acasa, singur. n-am putut sa plec si eu in creierul muntilor pentru ca bocancii imi lipsesc cu desavarsire, pentru ca dintr-un motiv sau altul nu prea puteam sa stau in cort o saptamana, chiar daca mi-e dor tare de munti. pe de alta parte, muntii unde a fugit sufletul meu nu sunt muntii mei, pe care ii vedeam pe geam de acasa, asa ca cred ca e bine...n-o sa ma sting de dor. in fiecare seara se intoarce (el, sufletul) si atunci ii povestesc ce-am facut peste zi, ce-am simtit, cat mi-a fost de dor.
sufletul meu de la mare (ah, cate suflete, unde sa mai incapa toate?) a fost fericit. a lasat toate problemele in bucuresti si s-a infipt in soare si nisip 2 zile. a ascultat muzici frumoase si adevarate si le-am ascultat si eu cu ocazia asta. mi-a placut tare sa ascult muzicile de la 250 de kilometri departare la 2 noaptea din intunericul din camera mea. am visat mai frumos apoi.
saptamana asta si gata. dupa saptamana asta o sa inceapa un fel de vacanta, nici nu stiu cum sa ii zic. pregatiri, cumparaturi, plecari.
e prima vara in bucuresti, e prima vara fara vacanta, e prima vara cu povesti.

peninsula

cam asa a fost prima mea peninsula din povestea mea de vara. pozele nu le-am facut eu, dar macar is acolo...cateva poze :)


asta is eu intr-un mare fel de obosita, dupa drumu iadului bucuresti-targu mures. sa le ia dracu de serpentine




asta ii un pic de sighisoara plus festival medieval. mai bine nu ne opream, m-am reindragostit de oras plus ca erau o groaza de cercei/margele/haine/lucruri care mi-au luat ochii cu totu :)







si astea sunt singurele 3 poze din incinta. subliniez din nou ca ma sustrag de la faurirea pozelor :)

nu vreau sa se transforme blogul asta intr-o mare de scrisori de dragoste dar nu ma pot abtine.
te vreau cum n-am mai dorit pe nimeni niciodata. te-ai strecurat in sufletul meu cum nimeni n-a facut-o pana acum, cu viteza luminii.
eu sunt nebuna si ma framant. ma straduiesc sa nu, dar totusi, in unele zile mi se rupa sufletul de la atatea framantari. doamne, cate lucruri ti-as zice daca as sti sigur ca nu te sperii.
pe de alta parte, trebuie sa recunosti ca mi-am perfectionat flecareala, putem sa vorbim si despre ce-am facut azi la birou.
as fi vrut sa traiesc intotdeauna in secunda aia de pe autostrada soarelui, cand soarele rasarise de vreo 10 minute, si razele se filtrau prin parul meu, in ochii tai, care erau ai mei, care erau ai tai...si tot asa. intotdeauna o sa vreau sa traiesc doar in fractiunea aia de timp. care s-a dilatat pana a ajuns si la ziua de azi, si o sa fie si maine, si poimaine si peste vremuri.
si...nu stiu cum e bine. de unde stii cum e bine daca n-ai mai trait niciodata asa ceva?

toy like people make me boy like...

as vrea uneori sa fiu mica, mica, mica sa intru in gandurile tale si sa-mi dau seama. as vrea ca telepatia sa mearga atat de bine incat sa nu-ti zic de scriiturile mele de aici dar tu sa le gasesti si sa-ti dai seama. sa-ti dai seama cam cum a fost viata mea de pana acum si cum e acum cand suntem impreuna. cat imi e de greu sa nu mai fiu crispata, cat imi e de greu sa ma relaxez si sa iti povestesc toate porcarioarele. stiu ca tie ti-ar placea sa le auzi dar mie mi-e asa de frica sa nu te plictisesc.
asa de rau imi pare ca timpul tau e asa de scurt. ca esti asa de obosit fizic. ca muschii se resimt, ca gandurile nu mai sunt aceleasi.
vreau sa stii ca uneori ma gandesc ca nu merit toata fericirea asta. uneori ma intreb ce iti place la mine. uneori imi doresc atat de tare sa nu te plictisesc ca incremenesc cu totul si nu mai sunt in stare de nimic.
stiu ca daca ti-as spune despre toate temerile pe care le am probabil te-ai speria, poate mai tare decat m-am speriat eu cand m-ai inclus in toate planurile tale de viitor, mai tare decat atunci cand Claudiu mi-a urat "bine ai venit in familie". asa ca sa nu te sperii, bine? sa nu pleci, sa nu te plictisesti. sa ma tii de mana ca si pana acum (stiu ca o sa faci asta no matter what), sa ma faci sa ma simt la fel de in siguranta ca pana acum.

baby, baby, baby light my way...

niciodata n-am fost mai fericita decat acum, niciodata. totul se leaga, totul se potriveste. nici caldura nu ma mai deranjeaza asa.
niciodata n-am simtit ca traiesc mai mult decat acum. niciodata n-am fost atat de implinita. intotdeauna a existat un "dar", acum nu.
niciodata n-am visat mai mult decat acum si visele sa se transforme in realitate.
totul se intampla acum, in momentul asta.
fiecare zi trece si nu e asemanatoare cu ieri. in fiecare zi ma trezesc si mi se pare ca nu m-am trezit inca, mi se pare ca inca visez.
ma intrebam acum cateva zile daca toata lumea simte asa intr-un punct sau altul al vietii. daca fiecare se mira de niste lucruri marunte. daca fiecare se trezeste dimineata si ii vine sa rada cu tot sufletul.
mi-e drag, mi-e tare drag. mi-e drag si nu mai am nevoie de altceva. nu mai pot sa ma gandesc la altceva.
nu ma asteptam ca prima vara petrecuta departe de casa sa fie asa ca o poveste. nu ma asteptam ca la 23 de ani sa sar in balti intr-o duminica dimineata cu nori si ploaie. nu ma asteptam sa ma ude ploaia pana la piele si sa-mi pese atat de putin. nu ma asteptam sa ma pierd in priviri si zambete asa cum o fac acum. sa plutesc intre minute. sa nu mai astept lucrurile bune sa mi se intample pentru ca ele chiar se intampla.
sincera sa fiu...nu ma asteptam sa fiu fericita.
nu ma asteptam ca vreodata sa visez impreuna cu andre in fiecare dimineata cu aroma de cafea. sa visam la mare si la nisip si la vacanta.
nu ma asteptam sa adorm seara cu un "noapte buna frumosule" soptit in urechea dreapta si sa sarut niste buze somnoroase dimineata inainte sa plec la birou. sa rad de umbre pe pereti si sa ma dau in balansoare pana rasare soarele.
nu ma asteptam la nimic din ce mi se intampla acum. viata m-a luat cu totul prin surprindere...

but what is love without lust....

mi-e frica rau, frica, frica, frica. cum sa supravietuiesc in timpul saptamanii? cum sa fac sa treaca mai repede cele 5 zile pana la weekend? nu un weekend anume, ci orice weekend.
cum faci lucrurile sa mearga? cum faci sa fi tu cu cine vrei? cum sa te convingi ca ce faci e bine? cum faci sa fii la fel cum esti cu un om pe care il iubesti din tot sufletul, cu alt om, nou, de care ti-e drag de mori? cum sa-l faci pe omul de care ti-e drag de mori, si care e obosit mort, sa fie entuziasmat tot timpul, asa cum era cand l-ai cunoscut? cum faci sa dureze?
cum sa traiesti doar in si pentru weekend? cum sa te integrezi in viata altcuiva? cum sa faci sa ai amintiri comune cu un om de care ti-e drag de mori? cum sa fac?
de 3 saptamani nu mai respir, nu mai mananc, nu mai beau, nu mai zambesc, nu mai dorm decat cu aceleasi ganduri. de 3 saptamani traiesc viata altcuiva, alta viata, respir alt aer, ma trezesc in fiecare dimineata alta. si 3 saptamani e asa de putin, si eu simt asa de mult. si vreau sa simt mult, totul daca se poate.
mi-e frica tare. mi-e frica de toate substantele care ma fac mai fermecatoare, mai volubila, mai prietenoasa, mai draguta. mi-e frica de tacerea mea de care nu pot sa scap. mi-e frica de taceri in general. mi-e frica si de cuvinte uneori. pe care le spun repede ca sa scap o data. mi-e frica de intrebari, mi-e frica de planuri de viitor.
niciodata in viata mea insa, n-am fost mai fericita. niciodata in viata mea nu m-am simtit asa. nu m-am trezit dimineata devreme (la 7 jumate dimineata, adica nu oricum) si sa zambesc. intr-una.
in acelasi timp imi dau seama ca prietenii mei nici nu stiu cum suntem noi de fapt. ca n-am fost asa fericita ca acum niciodata in viata mea si din cauza lor. nu a tuturor dar oricum...
cum faci sa dureze?

are we human?

de fiecare data cand mi s-a intamplat ceva bun (sau ma rog, aveam eu impresia ca e bun, sau ca mi se intampla mie) am zis ca nu scriu, ca poate ar fi o piaza rea, ca daca scriu sigur o sa se termine prea repede. dar acum se intampla ceva bun cum nu s-a mai intamplat pana acum. e bine de tot. oricum am impresia ca daca vorbesc despre, sau scriu despre sau orice, n-o sa mai fie la fel de bine. ma rog, eu savurez oricum.
asa ca ajung in fiecare seara acasa si imi vine sa zambesc, si ma trezesc dimineata si zambesc la fel, ma mai trezesc la birou in mijlocul zilei, rupta de somn si de caldura ca zambesc. zambesc intr-una de cateva zile. si visele mi-s pline, si zilele la fel. si rasaritul de duminica de pe autostrada soarelui cu underworld in urechi face cat toate diminetile in care nu-mi venea sa ma ridic din pat. si soarele din par din aceeasi duminica dimineata la fel...si noptile astea nedormite, si zambetele pana la urechi, si plimbatul pe stradute dupa ploaie, si buzele si mainile si tot. am ramas fara cuvinte...
in alta ordine de idei maine...The Killers (chit ca dupa aia n-o sa mai am bani nici sa respir, dar sa savuram zic...)

i can't go where i want to...

imi trebuie doar un gest. nu trebuie sa stiu ce e in mintea ta, e de ajuns sa faci doar un gest. un gest care sa ne descatuseze de tot ce-a fost pana acum, de incertitudini si asteptari si vise neimplinite.
imi trebuie doar un cuvant. nu trebuie sa te pregatesti cu discursuri, e de ajuns un singur "hai". eu atunci as intelege toata alergatura de pana acum si-as veni de cate ori as putea.
imi trebuie doar o privire. nu trebuie sa faci nimic ca sa ma impresionezi, e de ajuns sa te uiti o singura data in ochii mei si o sa-ti dai seama cum o sa fie de acum inainte.
imi trebuie doar un gest sau un cuvant sau o privire. nu-s lucruri complicate. tu trebuie doar sa stii. si apoi sa-mi spui ce-ti trebuie tie, ce ar trebui eu sa fac ca sa ne trezim la realitatea noastra? cum ar trebui sa fim ca sa ne fie bine?

take this life, take it all...

m-am chinuit si ieri sa scriu un post de vreo doua ori dar n-am reusit asa ca m-am lasat pagubasa, internetul asta de la serviciu sucks.
nu stiu ce sa mai povestesc. lucrurile se repeta dar parca se si precipita putin. se intrevad planuri indraznete de viitor dar prea putin realizabile dupa mine. ar fi frumos totusi sa se intample macar 50% din lucrurile care sunt planificate pana acum. concediul la venetia din august, mutatul din camin din vara asta (dupa ce strang niste bani evident, lucru de atlfel aproape imposibil), gatitul in bucataria proprie si personala, cateva zile de abandon total la timisoara...si ar fi frumos ca totul sa se intample alaturi de cine imi doresc, altfel parca n-ar avea atata farmec.
in rest nimic, caldura, noapte, vise, fum, weekenduri frumoase, trezit de dimineata, culcat devreme, citit, ordine si disciplina. cine-ar fi crezut?

am descoperit site-ul asta (foarte dragut, ne place ideea) in timp ce transpiram asiduu la birou, unde lumea se porcaie pe tema "aerul conditionat. oprit sau pornit?" si visam la patul meu de acasa, pe care pat zace in momentul asta laptopul meu de acasa, care din lipsa de spatiu, atunci cand dorm zace chiar si pe jos. si ca orice femeie obsedata de haine si care si-ar dori sa-si imbrace in lucruri noi cam orice obiect pe care il detine m-am hotarat la hainuta asta:

o sa fie cam greu cu lipitul dat fiind faptul ca am doua maini stangi :)

iar si iar si iar si iar si iar si iar......de 5 ani iar si iar

throw it all away

cred ca am ramas singura de tot. cred ca am gresit ceva pe parcurs. cred ca m-am purtat urat candva. cred ca nu mai stiu sa ma port. cred ca mi-e rau demult si de tot. cred ca e ceva in neregula dar nu-mi dau seama ce. cred ca nu mai stiu sa ma bucur. cred ca nu ma mai intelege nimeni. cred ca tot ce-am simtit pana acum a fost banal si cliseistic. cred ca n-a inteles nimeni nimic din sentimentele mele de pana acum (asta in legatura cu penultimul punct). cred ca mi-e foarte frica sa ma duc acasa pentru ca o sa ma intorc inapoi aici. cred ca ma complac. cred ca sunt prea comoda. cred ca depind de prea multe lucruri, de prea multa lume. cred insa ca mai am putina rabdare.
nu cred ca asa trebuie sa fie viata. nu cred ca aici e locul meu. nu cred ca mai pot fi coerenta.

in my memory...

respir incet, incet de tot ca sa nu ma sting. nu mai stiu ce sa mai fac in continuare, din aceleasi motive. ma indragostesc de toti barbatii din cartile pe care le citesc. de Catul Bogdan, de Petre Barbu, de Alex Dobrescu. toti mi se par arsi de soare si de vant, cu povesti si vise, seriosi si indragostiti si ei la randul lor. ma indragostesc in metrou, in fiecare zi, la dus si la intors. tot de ei...
in unele nopti mai fug de acasa...in alte case. fug doar ca sa nu mai fiu aici. as vrea sa am unde sa fug in mod constant, sa nu-mi fac probleme de fiecare data cand bate vantul plecarii ca nu am unde sa ma duc...
tot mi-e dor de tine. tot nu-mi vine sa cred cum suntem. aproape in fiecare zi ma gandesc cum eram acum 4 ani pe vremea asta. partea buna e ca-mi vine sa zambesc amintindu-mi, partea proasta e ca ce se intampla acum e mult diferit fata de cum era atunci.
si peste toate astea...sunt asa de obosita. nu-mi explic de ce. ma pocneste somnul in moalele capului, in mijlocul zilei, nu are importanta unde sunt. la birou, la scoala, in metrou, pe drum. ma molesesc uneori la gandul patului si nu-mi vine decat sa dorm...si nu-mi permit sa dorm. la serviciu e cate ceva de facut in fiecare secunda, acasa e tot timpul curatenie de facut si mai vine si sesiunea in doua saptamani, si apoi vara, si toropeala, si asfaltul incins...
de ceva vreme sunt intr-o continua asteptare, nu stiu ce/pe cine astept...astept sa se intample ceva bun.si-o sa se intample numai sa nu fie prea tarziu...

warmer than warm...

de atatea ori am scris despre cat sunt de pierduta, de indecisa, de vai de capul meu...
m-am aruncat in tot felul de combinatii (mai mult sau mai putin dubioase) poate, poate lucrurile or sa se rezolve. am incercat sa trec peste lucrurile care m-au facut sa sufar dar realizez ca m-au facut sa sufar atat de tare ca nu pot sa trec peste ele. au ramas acolo, si acolo vor ramane tot timpul, orice as face. va trebui sa invat sa traiesc cu ele, cu amintirea lor.
m-am plictisit dupa doar cateva zile, mi-am dat seama ca nu-i bine cu "prea bine". m-am sustras, am intors spatele si-am fugit, de fapt cred ca inca fug. nu stiu daca am luat decizia corecta. nici nu conteaza de fapt, pentru ca am luat-o deja si nu ma mai pot intoarce inapoi.
as face liste si listute cu esecuri, cu momente in care m-am simtit cu adevarat fericita, cu greseli, cu oameni, cu vise, cu fantezii, cu cuvinte spuse sau scrise, cu nopti de tot felul. le-as insira pe toate ca sa mi le aduc aminte, nu ca sa le regret. tot ce-am facut e bun facut. as umple foi intregi cu numere de ordine...
de data asta nu sunt pierduta insa. viata are cat de cat un contur. as vrea sa fug de aici ce-i drept, as vrea sa nu fiu cea mai mare, as vrea sa se termine o data cu vasele astea nespalate de patru ani, cu mizeriile astea mici care ma inconjoara, cu nesimtirile si cu lipsa asta de bun simt. as vrea sa nu ma intorc de la serviciu la o camera care nu seamana a casa deloc. as vrea sa gasesc o solutie mai buna decat o lista cu ce trebuie sa facem ca sa convietuim mai civilizat.
ti-am zis si tie ca imi tot aduc aminte de noi, ca mi-e dor de tine, ca parca am fi trait doar momente frumoase, asa imi aduc aminte de povestea noastra. cred ca imi aduc aminte si de lucruri neintamplate inca, de visele pe care le aveam atunci. imi tot aduc aminte, imi tot pare rau, sunt din ce in ce mai batrana si mai usor de impresionat. de fapt nu, nu sunt batrana, ma simt doar invechita...
cred ca o sa ma apuc sa-ti scriu scrisori. scrisori lungi de dragoste, pompoase si pline de figuri de stil, cu inflorituri la colturi. scrisori inventate doar ca sa ma vindec. scrisori adevarate care sa-mi faca bine. o sa incep sa-ti scriu scrisori pe care o sa le pun la posta, cu destinatar si expeditor. si o sa le astept inapoi pe ale tale. de fiecare data cand o sa intru in casa o sa am emotii de asteptare si-o sa fiu dezamagita daca cutia mea postala o sa fie goala, si-o sa fiu fericita daca o sa ma astepte o bucatica de hartie. o sa-ti scriu despre tot, despre cum sunt, despre cum ma simt, despre cum ma face sa ma simt viata asta noua. o sa-ti scriu despre tot de la iubiri si nopti pierdute si biletele lasate dimineata pe furis pana la carduri si zile scandente si telefoane si salarii. o sa-ti scriu despre tot, ca sa stii...
am simtit intr-o zi vantul printre degete ca si cand ar fi fost real, l-am simtit, intr-o alta zi m-am surprins pe mine cum ma priveam din afara, am inceput sa plang cand mi-am dat seama de apusul ca o poezie, in unele zile nu mi-am mai dorit asa de tare sa plec acasa, dorul a fost mai suportabil parca, in altele nu mi-a mai fost atat de dor de vechii mei prieteni, atat de tare m-au scarbit ultimele lucruri intamplate (bineinteles de Andre mi-e dor tot timpul)
cam asta s-a intamplat (sau nu s-a intamplat)...