dance mr Bojangles

m-am hotarat sa nu-mi mai fie frica de trecut. m-am hotarat sa nu ma mai sperie schimbarile. m-am hotarat sa ma las purtata. nu in general. acum. m-am hotarat sa-ti scriu o scrisoare dar poate n-o sa o poti citi. ma hotarasem sa folosesc cuvinte mari. cuvinte mari ca spera, te iubesc, dor, niciodata, fa ceva!. ma hotarasem ca o sa te las sa mi te insinuezi in suflet chiar daca nu o sa te mai vad nicidata poate. stiu ca asa ti-am zis, asa mi-ai zis dar undeva in toate tenebrele din mine, acolo,

sper sa nu fie adevarat. sper sa traim exact asa cum visam. sper sa nu uiti. sper sa nu uit nici eu. sper sa intelegi o data in viata asta ce vreau eu sa spun de fapt si sa-ti iei o data in viata asta inima in dinti. sa risti un pic, sa nu mai lasi schimbarile sa te sperie. sper sa ma pot gandi si la altceva.

si ti-as povesti atatea lucruri....vai cate ti-as povesti, si cate am face si cum ar fi. dar e ok daca nu o sa le facem impreuna. dar as vrea totusi sa le faci cu cineva. nu cu ea daca nu vrei. cu mine, cu oricine. chiar nu conteaza cu cine faci lucrurile daca tu esti fericit.

mi-e un pic ciuda ca-mi urlu sufletul aici dar m-am hotarat sa nu-mi mai pese. daca vad scris mi-e mai usor sa fac ordine apoi.

cred ca te iubesc de atunci demult. de atunci, de cand ti si tu minte. de atunci te iubesc eu pe tine. mi-e ciuda de tot ca am scris tot ce-am scris dar poate asa ma vindec mai usor. sau...poate nu ma vindec.

this must be it

am tot felul de revelatii, in pat, in cada, pe strada, la birou. peste tot. am trait putin cam ciudat ultimele saptamani. asa de tare am vrut sa ies din rutina si sa ma joc ca m-am uitat pe mine, m-am amagit si m-am abandonat. macar m-am jucat dar m-am trezit la realitate. trebuie sa gasesc cumva o cale de de mijloc, un echilibru intre culori, plastilina si desene cu creta pe asfalt si birou, facturi, bani si viata. cred ca ce-a fost mai rau a trecut. asa simt eu. n-au fost cele mai bune 2 luni din viata mea, au fost doua luni de asteptat de soare, certuri, decizii, lacrimi uneori. cred ca s-au intamplat toate lucrurile astea rele pentru ca am fortat un pic nota. mi-am dorit prea mult sa se intample niste lucruri si-am vazut lucrurile altfel decat sunt. am incercat printre toti norii aia sa scot eu soarele dar nu s-a putut. pentru ca lucrurile nu trebuie sa fie fortate. daca nu vin natural mai bine nu vin deloc.
in alta ordine de idei o sa evadez pe strazile din viena de vineri incepand. si-o sa evadez la cranberries in iulie (de ieri incepand, o data cu achizitionarea de bilet:) )
n-am renuntat la povesti si la feti frumosi care sa vina sa ma salveze. atata doar ca acum nu ma mai simt ca o cosanzeana prinsa la ananghie intr-o situatie intunecata cu balauri. si e trist ca n-a venit fatul atunci cand aveam cel mai mult nevoie de el, dar sunt convinsa ca o sa apara in cele din urma. si-o sa apara atunci cand n-am nevoie si cred ca doar asa o sa-mi dau seama ca este el cel adevarat. ironiile vietii...

azi sunt ca o matasa...

mi-e foarte dor sa fiu sarutata si mirosita. mi-e foarte dor sa se joace cineva cu buclele mele, de cele mai multe ori inexistente. au plecat, s-au hotarat ca nu le mai place de mine si de noi impreuna si m-au parasit pentru vesnicie. cred ca asa se intampla cand te maturizezi, iti pleaca buclele.
mi-e foarte dor de vara si soare. ma simt de parca am trait in iarna asta siberiana (era sa scriu sahariana) de cand ma stiu si-as fi vazut o singura data marea, si-as fi simtit o singura data razele si acum mi-e dureros de dor. se pare ca dorul de mare e un laitmotiv al existentei mele. de fapt dorul in general e un laitmotiv. de fiecare data gasesc cate ceva/cineva de care sa-mi fie dor. chiar daca unele lucruri/persoane s-au intors in viata mea, altele au plecat (n-am inteles de fiecare data de ce).
si acum suntem mai multi decat mi-am imaginat vreodata ca o sa fim. apa de la baie nu se opreste niciodata. masina de spalat spala incontinuu. aragazul gateste mancaruri delicioase pentru o groaza de lume. si ne inmultim. si nu e de fiecare data bine dar e acasa. e acasa cum n-a fost niciodata o casa departe de casa. soarele e verde in bucatarie si portocaliu aici la mine. e o casa de adevaratelea si e si a mea. imi vine cam greu sa cred.
viata e din ce in ce mai mult viata. e viata cu investitii in mobile si carti, e viata cu gatit si spalat de rufe, cu platit de chirii si intretineri, cu neintelegeri cu providerul de internet. si eu stau si ma mir. de fapt nu stau dar ma mir totusi. cand aveam 15 ani si ma gandeam la 23 mi se parea ceva foarte serios si indepartat. dar daca stau sa ma gandesc mai bine, nu-mi imaginam foarte diferit fata de ce e de fapt acum.
din cand in cand imi las sufletul sa iasa din carapacea asta a corpului meu usor obosit, usor sensibil, usor flamand. ma las sa uit toate discutiile perverse (online sau offline, in timp real sau nu), toate stresurile care se ocupa cu ingurgitarea inceata a aceluiasi suflet. iese cam greu la iveala, se dezbraca cam incet de prefacatorii si planuri, ii e cam greu sa nu mai tina cont. si atunci cand reuseste se mira si el de ce-am ajuns, de cum am reusit sa ma pervertesc, eu pe mine, m-am. se mira pentru ca stie ca esenta este inocenta, esenta se bucura toata cand vede cum soarele se transforma in culori si-n sunete si-n dimineata, dar e atat de ascunsa in zilele pare (ca si in zilele impare de altfel, ca si in toate zilele) incat o uit de cele mai multe ori. in zilele in care totusi redevin eu, miroase aici la mine a tundra, lumina e exact cum mi-as fi inchipuit acum o vreme ca ar fi lumina mea, iar eu stau si sunt. atat.

daca tu ai disparea

sa nu dispari te rog...