nu trebuia sa fie asa. eu nu sunt o femeie geloasa, paranoica. eu nu intru in panica. mie nu-mi tremura mainile atunci cand nu stiu daca se intampla ceva. nu-mi imaginez lucruri rele. eu doar visez vise frumoase, lucruri care mi-ar placea sa se intample. nu simt cum imi cade cerul in cap doar pentru niste "s-ar putea sa...". nu mai inteleg nimic...
acum cativa ani imi povestea un prieten care terminase facultatea cat de pierdut se simte. cat de aproape de copilarie si totusi cat de departe. (si da, asta e un cliseu siropos) nu ma gandeam ca eu o sa am problema asta. ca o sa se termine asa brusc o etapa pentru ca apoi sa inceapa alta noua, care o sa dureze cel mai mult. ca cei 15 ani de scoala or sa se termine eventual si ca o sa incep sa-mi fac griji, ca o sa-mi caut un loc de munca adevarat. ma simt pierduta. pierduta intr-un spatiu prea mare si un timp prea scurt. ce-o sa ma fac eu? cum o sa fie? si acum, dupa ani de zile, prietenul ala al meu are tot felul de nostalgii. incearca, sau cel putin incerca, sa isi aduca aminte frumos de vremurile in care nu avea griji, de vremurile in care doar se pregatea sa inceapa viata si nu traia inca serios...o sa fiu si eu la fel? o sa incerc sa ma agat de orice amintire legata de liceu, sau de copilarie, sau de acasa?
vineri am implinit 22 de ani. n-am luat nici o decizie importanta. nu mi-am propus lucruri marete pentru viitorul meu. nu mi-am propus nici macar sa termin toate lucrurile neterminate care plutesc deasupra mea de ceva vreme. n-am nici un plan cincinal. poate din aia am intrat in panica...poate din aia am considerat ca in momentul ala eram o femeie geloasa paranoica. era singurul lucru care ramasese la fel. singurul lucru care ma mai lega oarecum de ceea ce fusese. nici acum nu stiu ce s-a intamplat. ma simt ca si cand as fi fost luata de proasta. ca si cand ei ar fi stiut ca eu n-o sa ma supar, ca as crede tot ce mi-ar spune, fie ca era adevarat fie ca nu. ca ma pot manipula exact asa cum vor ei. asa ma simt.
orasul asta ma face sa ma pierd cu totul. sa ma pierd cate putin pe strazi si in autobuze. sa ma pierd in vorba nespuse si in ganduri prea mult rumegate. in gesturi anticipate si-n prea multe priviri fara zambete.
si la sfasit nu ramane nimic mai mult decat un oftat si-o durere de suflet. suflet care doare acolo inauntru de parca l-ar fi smuls cineva afara si-ar fi simtit si el aerul asta inecacios.
m-am pierdut, ce ma fac?

i want to be weightless, flying through the air...

cumparam tot felul de odorizante, covorase, perdele, poate, poate mai arata camera asta a casa adevarata. nu ne prea reuseste faza. o camera in care locuiesc 4 persoane nu prea e acasa, nu prea miroasa a acasa, nu se simte ca acasa. ma rog, macar noi incercam.
mi-am depus cv-ul pentru 873875 de posturi. nu m-a sunat nimeni pana acum dar cum ne ghidam in viata pe principiul "speranta moare ultima" nu ma stresez chiar asa de tare.
sta fiecare cu laptopul in brate si sunt momente in care de abia schimbam doua cuvinte. vorbim in schimb virtual cu prietenii, iubitii, amicii nostrii. ne traim dramele in liniste in timp ce tastam "mi-e dor de tine", "as vrea sa fii aici" sau inventam povesti cu "imagineaza-ti ca sunt acolo si..."
stiu ca dorul uneori poate sa apropie departarile, si totul pare mai aproape atunci cand ascultam in acelasi timp aceeasi melodie, sau aceeasi emisiune la radio. dar totul se departeaza la loc dupa ce monitorul se stinge si incercam sa adormim singuri/singure in camerele noastre pline de asteptari si de vise.
planurile de viitor raman. neinfluentate de nimic. pentru ca le-am gandit in momente cand nu eram influentata de nimic, nu eram indragostita de nimeni, o etapa urma se se incheie si alta urma sa inceapa dar dupa o vreme. acum a trecut "dupa o vreme" aia si planurile au ramas aceleasi. ce bine...
a...am intrat si la master, unde vroiam, cum vroiam. imi pare rau doar ca trebuie sa le mai ascult fonfaielile profesorilor inca 2 ani de acum inainte. expresiile de genul "lebedele nato si-au intins aripile catre viitor" nu-si au locul...
si peste toate astea...ma joc cu gaini si ferme la 22 de ani. peste fix o saptamana implinesc 22 de ani. ce chestie...sper sa ma prinda evenimentul asta unde imi doresc si cu cine imi doresc...cu niste vise implinite, cu niste doruri uitate, macar putin mai sigura decat sunt acum...