marți, octombrie 28, 2008

nu trebuia sa fie asa. eu nu sunt o femeie geloasa, paranoica. eu nu intru in panica. mie nu-mi tremura mainile atunci cand nu stiu daca se intampla ceva. nu-mi imaginez lucruri rele. eu doar visez vise frumoase, lucruri care mi-ar placea sa se intample. nu simt cum imi cade cerul in cap doar pentru niste "s-ar putea sa...". nu mai inteleg nimic...
acum cativa ani imi povestea un prieten care terminase facultatea cat de pierdut se simte. cat de aproape de copilarie si totusi cat de departe. (si da, asta e un cliseu siropos) nu ma gandeam ca eu o sa am problema asta. ca o sa se termine asa brusc o etapa pentru ca apoi sa inceapa alta noua, care o sa dureze cel mai mult. ca cei 15 ani de scoala or sa se termine eventual si ca o sa incep sa-mi fac griji, ca o sa-mi caut un loc de munca adevarat. ma simt pierduta. pierduta intr-un spatiu prea mare si un timp prea scurt. ce-o sa ma fac eu? cum o sa fie? si acum, dupa ani de zile, prietenul ala al meu are tot felul de nostalgii. incearca, sau cel putin incerca, sa isi aduca aminte frumos de vremurile in care nu avea griji, de vremurile in care doar se pregatea sa inceapa viata si nu traia inca serios...o sa fiu si eu la fel? o sa incerc sa ma agat de orice amintire legata de liceu, sau de copilarie, sau de acasa?
vineri am implinit 22 de ani. n-am luat nici o decizie importanta. nu mi-am propus lucruri marete pentru viitorul meu. nu mi-am propus nici macar sa termin toate lucrurile neterminate care plutesc deasupra mea de ceva vreme. n-am nici un plan cincinal. poate din aia am intrat in panica...poate din aia am considerat ca in momentul ala eram o femeie geloasa paranoica. era singurul lucru care ramasese la fel. singurul lucru care ma mai lega oarecum de ceea ce fusese. nici acum nu stiu ce s-a intamplat. ma simt ca si cand as fi fost luata de proasta. ca si cand ei ar fi stiut ca eu n-o sa ma supar, ca as crede tot ce mi-ar spune, fie ca era adevarat fie ca nu. ca ma pot manipula exact asa cum vor ei. asa ma simt.
orasul asta ma face sa ma pierd cu totul. sa ma pierd cate putin pe strazi si in autobuze. sa ma pierd in vorba nespuse si in ganduri prea mult rumegate. in gesturi anticipate si-n prea multe priviri fara zambete.
si la sfasit nu ramane nimic mai mult decat un oftat si-o durere de suflet. suflet care doare acolo inauntru de parca l-ar fi smuls cineva afara si-ar fi simtit si el aerul asta inecacios.
m-am pierdut, ce ma fac?

0 comentarii:

 

Excess | Creative Commons Attribution- Noncommercial License | Dandy Dandilion Designed by Simply Fabulous Blogger Templates