don't get lost in heaven

Duminica, 25 decembrie, 17:52, tot acasa
Incredibil. Mi-a luat cam 10 minute sa imi dau seama ce zi e azi. Ultimele zile s-au petrecut intr-o viteza ametitoare. Am ras, am plans, am simtit lucruri pe care nu le mai simtisem demult…
Vineri seara totul a fost ca pe vremuri. Am avut chef sa topaim, am topait. M-am intalnit cu prieteni vechi, cu replici pline de sarm (‘ce frumoasa te-ai facut’, ‘stiam eu ca o sa iasa ceva frumos din tine’) si alte lucruri dragute, spuse de cine trebuie, si cum trebuie.
Pe Mihai il cunosc de la 14 ani. Eram numai un copil cand strangeam bani sa ma duc la un icafe, sa-mi postez textele. Era un fel de frate mai mare, nu m-as fi gandit nicodata ca am putea vorbi si in alte conditii. Apoi a disparut in Brasov. Om muncitor si cu capul pe umeri. Acum are 23 de ani, tot in Brasov, la fel de muncitor si cu capul pe umeri dar nu mai e ‘un fel de frate mai mare’. Acum el e cel care si-a dat seama ca m-am maturizat, ca viata de studenta imi prieste, ca arat bine, ca nu s-ar fi gandit niciodata ca o sa-mi sopteasca lucruri dragute in ureche. Soc puternic cand m-a vazut, soc la fel de puternic cand l-am vazut, cu toate ca e neschimbat…poate doar mai cizelat putin.
Imi dau seama ca ma maturizez intr-adevar si nu imi place ideea asta. Mi-ar placea sa raman un copil vesnic, sa nu ma incadrez niciodata in statutul de ‘femeie’, sa fiu eventual ‘tipa’ si nu ‘femeie’, sa nu mai am atatea ganduri serioase, sa ma prostesc…in fine, o lume utopica in mintea mea.
Ieri, sambata, 24 decembrie, dupa kilometricul meu somn, a trebuit sa-i fac o vizita lui buni, sa ma vada, sa-i duc paine, sa povestim…ah, ce vremuri. Ce-am crescut, (in fine, ea nu m-a vazut doar de trei sapamani, poate ca oi fi crescut enorm in aceste trei saptamani), cum e la Bucuresti (nu ca n-ar sti fiecare amanunt de la maicamea), sa am grija sa nu racesc, sa nu ma droghez, sa nu umblu noaptea, sa am grija cu cine umblu (nu noaptea ci bineinteles ziua, in amiaza mare). Ea nu vrea sa-mi comande sau sa-mi ordone anumite lucruri insa e mai bine sa le stiu. Da…extraordinar de interesant. Daca nu ar fi atat de posesiva si obsedata de faptul ca lucrurile trebuie sa iasa doar cum vrea ea mi-ar fi facut placere. Intr-un tarziu ajung acasa, ma apuc de despachetat bradul (artificial), imi scot globurile aurii si peste aproximativ o ora toata casa arata altfel, spiritul era de sarbatoare.
Nu stiu, dar decand am ‘crescut’ ai mei, in loc sa fie niste parinti obisnuiti devin prietenii mei, cu care pot sa rad si sa vorbesc despre orice. Mi se pare ciudata chestia asta dat fiind faptul ca majoritatea prietenilor mei au conflicte de orice natura cu parintii lor. Se cearta din nimicuri si nimeni nu lasa de la el. E bine cand sunt cu ei acasa, dar e bine si cand ei sunt acasa si eu in Bucuresti. In Bucuresti nu am nici o constrangere, nu ma obliga nimeni sa fac nimic, nu-i pasa nimanui cu cine am fost, la cat am ajuns acasa, daca am venit singura sau nu, ce-am facut si cu cine am povestit. Nu stiu daca in asta consta libertatea insa e clar ca incepe o noua viata, daca nu mai libera cu siguranta diferita decat tot ceea ce a fost pana acum.
Ca fapt divers, ieri seara am fost la colindat cu fosta clasa din liceu. Nimic iesit din comun. Toata lumea e schimbata. Unii sunt speriati (mai mult decat erau in liceu), unii cred ca lor li se cuvine totul, unii s-au transformat in niste indiferenti si ignoranti, unora le e bine, altora mai putin, unii s-au acomodat din prima zi, altii inca mai au probleme. Sincera sa fiu nu stiu ce as fi facut daca nu era si Andre in Bucuresti. Ar fi fost sinistru si tragic. Asa parca se mai indulceste situatia, insa si eu simt ca m-am schimbat. Nu-mi mai plac lucrurile care imi placeau, nu imi mai pasa atat de mult de detaliile nesemnificative dar cu toate astea am ramas cu obsesia pentru detalii, nu mai mai consum din nimicuri, dar tot goraznic de sentimentala am ramas. Ne-am vizitat fostul diriginte si fostul profesor de matematica dar parca nimic nu mai era la fel. Nu mai eram elevii lor, nu mai aveam tangente. Intr-un tarziu, cand am ajuns acasa, aveam un gust amar. Spre sfarsit mai ramasesem doar o mana de oameni din ‘gasca noastra de altadata’. Tristi si plictisiti, convinsi de faptul ca Bucurestiul schimba oamenii (cei din Cluj), iar noi, cei din Bucuresti cu dezamagirea imensa ca nu suntem si noi studenti in Cluj.
Am ajuns sa pun pret pe provenienta si am descoperit ca ardelenii sunt incredibili. Mi se lumineaza ochii atunci cand vad o persoana din Fagaras pe care o cunosc si doar din vedere…
Azi mi-as fi dorit sa dorm. Sa dorm mult si sa nu ma mai trezesc pana acum, la 6 jumate. Bineinteles, nu s-a putut. Masa in familie, carnati, sarmale, supa, gustari, vin (nu neaparat in ordinea asta). Nimic notabil. Singurul lucru care m-a miscat a fost Stefan Hrusca cu ruga pentru parinti de la televizor din Piata Sfatului din Brasov. Nu ma pot abtine cand aud melodia asta. E ceva ce ma curtemura.
Si acum scriu, astept ceva, orice…