with or without you...

situatia sta cam in felul urmator:
ieri am implinit 23 de ani. stau intr-o casa cu alti 4 oameni. lucrez de 9 luni. am un prieten care are 21 de ani. sunt practic in anul 5 de facultate. el e in anul 2. casa mea adevarata e la 250 de kilometri de locul asta. fac 40 de minute pana la birou in fiecare dimineata. ma trezesc la ora 8. imi plac 2 zile din 7, vinerea si sambata. dorm aproape 8 ore. imi beau cafeaua la ora 10. la ora 4 mi se face oribil de somn. dorm pe 2 perne. m-am mutat in apartamentul asta de o luna.
cam asta este viata mea in cifre, simplu, curat. aparent.
de fapt ieri am implinit 23 de ani. stau intr-o casa cu un om (pe langa ceilalti 3 oameni) pe care l-am iubit cu tot sufletul meu, un fel de fost...ceva. cu care mi-as fi dorit cea mai frumoasa poveste de dragoste din lume. locuiesc cu omul asta care e acum cu altcineva, pe care il iubesc la fel de mult dar intr-un alt fel. nu vreau sa ma intrebe nimeni, niciodata cum reusesc pentru ca nici eu nu stiu, dar simt ca totul sta atarnat de un fir subtire de ata. nu vreau sa ma gandesc prea mult pentru ca nu sunt sigura ca imi dau seama cum stau lucrurile de fapt.
lucrez intr-un loc foarte frumos, cu niste oameni foarte frumosi. nu ma asteptam niciodata sa fie asa, sa ma trezesc dimineata ca sa ma duc "la birou" si sa castig bani (doamne, cat de putini bani) si sa fac un lucru serios...
prietenul meu de 21 de ani exagereaza diferenta asta de varsta. nu e ca si cum eu as avea 40 si el 25. 2 ani sunt atat de putin dar nu cred ca isi da el seama cum stau lucrurile de fapt. eu sunt in momentul asta cam inapta, am fost prea fericita si nu mi-am revenit inca din cazatura. o sa ne obisnuim insa cu situatia.
chiar daca casa mea adevarata e asa de departe si mi-e dor in fiecare zi de ea si de parintii mei am inceput sa ma simt si aici ca acasa uneori. casa la care ma intorc dupa seriviciu e atat de frumoasa si de plina de oameni care ma astepta cu vorbe bune si zambete si vise. nu m-a asteptat nimeni niciodata in bucuresti sa ma intorc acasa cu masa pusa. e un sentiment nou pentru mine, imi aduce confort si pace, aveam nevoie.
restul chiar sunt doar cifre, rutina. de aceea nu conteaza. sufletul meu nu se poate inghesui in cifre. sau cifrele in suflet.
mi-am adus aminte ieri ca acum 4 ani eram singura in tot orasul asta necunoscut atunci si te cunosteam de nici o luna. si era ziua mea. si mi-ai adus un buchet imens de crizanteme si-am baut suc. niciodata n-o sa uit. si apoi mi-ai zis ca sunt ca puiul tau cand ti-am spus si eu la randul meu ca mi-e foarte drag de tine. si-apoi...
se pare ca asta e viata mea. ca de data asta e o viata in adevaratul sens al cuvantului. cu casa cu serviciu cu scoala cu oameni la care sa ma intorc.
ma mai doare sufletul din cand in cand insa. ma doare sufletul ca tu nu esti bine. si ca esti bolnava si nu stiu de ce. poate ca orasul te-a contaminat si eu n-am stiut cum sa-l fac sa-ti dea drumul. as vrea sa te vad zambind mai des sau daca nu te vad macar sa te aud zambind. sa ne bem cafeaua dimineata, ca in fiecare dimineata, si sa-mi spui cat de bine dispusa te-ai trezit, si ce dimineata geniala tocmai traiesti. si sa ma bucur.
multumesc pentru vineri seara cand am plans pe umarul tau si m-ai luat in brate si m-ai mangaiat parinteste pe par. si multumesc pentru tot ce-a fost pana acum si pentru ce o sa fie in continuare.
si ma mai doare sufletul din cand in cand si din cauza ca asta e sufletul asta al meu. trebuie sa doara ca sa-l simt ca inca mai exista. ca nu e pustiu acolo unde ar trebui sa fie el. ca nu bate vantul. stiu, e un cliseu dar totul e un cliseu de fapt. am cam tot ce mi-am dorit si totusi sufletul doare uneori. si asta e un cliseu.
asta e viata. ma plezneste in fiecare zi sentimentul asta. asta e viata.