my song is love, is love unknown...

ce ne facem daca te iubesc? daca, cumva, printr-o intamplare o sa te iubesc? ce ne facem atunci? in momentul asta esti pentru mine mai mult decat mi-as fi putut imagina vreodata ca tu o sa poti fi. nu pot sa-mi dau seama insa cat e adevarat si cat e inchipuire. imi doresc atat de multe lucruri dar mi-e frica pentru ca nu vreau sa fiu inca o femeie pisaloaga din viata ta, care sa te faca sa-ti doresti sa pleci departe.
nu stiu ce suntem noi. nu mai inteleg nimic de fapt. te las si ma las sa traiesc asa in situatia asta pentru ca stiu ca ai probleme care ma depasesc pe mine si care nu se pot rezolva. mi-as dori doar sa stii ca chiar daca nu pot sa te ajut practic cu ceva, sunt aici intotdeauna.
mi-e ciuda ca nu pot sa-ti spun nici macar lucrurile astea, dar nu stiu cum ai reactiona, si nu stiu cum as reactiona eu la reactiile tale si mi-e si mie atat de frica sa mai iau ceva in serios si sa primesc apoi numai pumni in gura ca am renuntat la idee. sa ne scaldam cu totii in marea balta a dulcilor incertitudini...
pentru V.

piece by piece

cum e sa-ti fie dor in fiecare zi? cum e sa ai in fiecare zi impresia ca ceva lipseste, ca trebuie sa se intample ceva care sa schimbe totul in bine? si totusi, lucrul ala sa nu se mai intample, si tu sa astepti...sa astepti asa o vesnicie.
cum e sa se termine totul, toata viata pe care o stiai a ta pana acum si sa inceapa altceva, nu stii sigur inca ce?
cum e sa simti ca te schimbi si sa te intrebi daca asta este maturizarea despre care vorbeste toata lumea? cum e sa vezi cu ochiul liber cum ti se schimba prioritatile, prietenii, lururile care te faceau fericita?
cum e sa te agati de primul venit? de fapt, cum e sa te agati in general de cate o persoana care iti ofera un dram de atentie?
cum e sa-ti fie frica de lucruri pe care nu le poti atinge, nu le poti simti?
cum e sa te intorci de la serviciu si sa fii singur...complet singur?

throw me a rope...

si as vrea, daca tot s-a terminat perioada asta, sa va arat cam care au fost lucrurile importante din viata mea anul asta cel putin... :) (ordinea e aleatoare)
el e andre, primul meu var primar ever, cel mai mic membru al familiei dupa mine :) are 6 luni


daca tot am aberat pe tema, am absolvit si facultatea
si un pic de banchet...
siii, am fost din ce in ce mai constienta de ce repede trece timpul si cum ajungem de la asa ceva:
la asa ceva:

miercuri am terminat facultatea. gata. tot. incredibil. am terminat facultatea si am 21 de ani si la 21 de ani o sa inceapa viata adevarata. momentan imi iau concediu de la viata. o sa am o luna cu multe lucruri facute si putin gandite. si sper ca o sa fac tot ce imi era frica sa fac pana acum, sau ce o sa-mi fie frica sa fac din nou dupa luna asta.
in 24 de ore o sa fiu in drum spre casa, o sa inceapa totul cu un drum si probabil o sa se termine cu acelasi drum, dar facut in sens invers, spre locul asta.
mi-a zis cineva zilele trecute (sau cel putin asa am inteles) ca m-am schimbat in astia 3 ani, ca eram un copil cu parul cret can am venit aici si acum, sunt un pic cam departe de imaginea asta. si nu stiu daca e rau sau bine. acum mi-am dat seama ca am atat de multe lucruri incepute si neterminate. asa ca o sa incerc sa le termin, sau macar sa le ofer posibilitatea de a continua. asa ca...o sa astept sa te intorci, pentru ca am rabdare, si-o sa vedem atunci sau poate intre timp o sa-mi vina ideea sa te vizitez. cum e sa primesti o veste ca asta pe blog? :)
un numar de telefon scris pe un servetel intr-un bar nu prea e un inceput adevarat, cu toate ca seamana cu o scena dintr-un film. asa ca poate e mai bine ca am lasat doar inceputul asta suprarealist si atat :)
ne cunoastem de atata vreme si au fost perioade cand in fiecare zi, dimineata, la pranz si seara stateam bot in bot, noi toti...si-am incercat lucruri si poate ca eram prea mici ca sa le luam ca atare. daca vrei sa le mai incercam o data, sa le incercam zic. (inca o calatorie cu trenul :) )
scuza-ma ca nu ti-am mai raspuns la telefon. it's my way to handle off things i don't like :)
probabil ca ar mai fi inceputuri neterminate. probabil ca o sa-mi mai amintesc de ele. probabil pentru ca mi-e asa de frica de finaluri am si sters atatea numere din agenda telefonului, n-am mai raspuns la telefon, m-am prefacut ca sunt invizibila, ca nu vad, ca nu aud. si bineinteles, cum autosugestia e totul am reusit sa trec peste.
si acum sa impachetez din nou toata viata mea in genti si pungi, sa o impart din nou in diverste locuri sa stea peste vara, sa ma astepte sa ma intorc. a treia oara...a treia oara e deja mult dar se pare ca nu prea mult incat sa pot sa zic ca ma intorc acasa, pentru ca, ce minunatie, aici n-am nici o casa. dupa fiecare an care trece trebuie sa-mi impachetez lucrurile si sa le duc in casele altora sau sa le iau din nou cu mine. si nici nu stiu daca vreau o casa aici. poate daca as avea asa ceva mi-ar fi si mai frica sa me desprind pentru totdeauna de locul asta...cand o fi sa fie.
asa ca da. totul este ciclic. totul incepe si se termina la un moment dat, eventual. ascult aceeasi muzica pe care o ascultam cand am terminat scoala si liceul. muzica de finaluri se pare ca ramane aceeasi :) si ma face sa ma gandesc la aceleasi lucruri.
nu stiu insa de ce am asa un nod in gat...

m-am intors din nou in camin. iar sunt nimeni, iar sunt invizibila, iar sunt cineva care nu se ridica la pretentiile astora. sa mancam din nou branza cu salam pe hol, sa facem iar dus cu usa de la baie deschisa pentru ca un neon e prea scump, sa pastram iar mancarea stricata in frigider in oalele imense de acasa. ca si cand nu traim la comun, ca si cand n-ar exista si alti oameni langa noi. chiar daca nu stim macar o cacata de limba straina sa ne purtam ca si cand am fi buricul pamantului pentru ca asa suntem noi, niste parveniti care preferam sa ne cumparam laptop decat sa mancam o macare decenta. mai am o luna. o luna de stat in camin cu niste oameni pe care nu-i suport si care parca imi mananca buna dispozitie. o luna si gata...
si dupa aia? iar o sa inceapa anul universitar din octombrie, iar o sa ma intorc in bucuresti, iar scoala, iar camin, munca...sper sa nu totusi la partea cu caminul...ma rog, speranta moare ultima.

i wish my smile was your favourite kind of smile...

spunem minciuni sau lucruri care stim ca o sa-i raneasca pe cei care ne sunt dragi cu zambetul pe buze, cu un rictus obosit care probabil vrea sa insemne ceva de genul "stiu ca sunt de cacat ca iti spun lucrurile astea dar nu-mi pasa". asa ca nu mai stiu cum sa ma comport cu niste oameni care imi sunt asa de dragi de scrasnesc din dinti. nu mai stiu, mi-e frica sa spun orice. daca se enrveaza, daca nu spun lucruri indeajuns de inteligente, daca...daca nu ma mai ridic la inalimea asteptarilor?
mi-e rau cand ma gandesc ca ma pufneste plansu in mijlocul unei conversatii in care eu fac eforturi supraomenesti sa fiu sau sa zic ceea ce ii mai bine sa zic...
stiu ca intrebarile de genul "de ce nu mai poate fi ca inainte?" nu-si au locul aici, pentru ca sunt prea puerile si ar denota faptul ca nu m-am maturizat deloc, si...toata lumea se maturizeaza. toti au vietile lor, treburile lor...ce loc mai am eu cand imi doresc sa ajut, sau sa fiu de folos in vreun fel...ce loc mai am?
tot ce stiu este ca nu mai pot. nu mai pot pur si simplu...cuvintele din conversatiile astea ar trebui sa vina natural, ce conteaza ca nu au nici un sens,scop, finalitate? suntem noi doi care vorbim si asta ar trebui sa conteze. adica doar asta.
mi-e foarte greu sa descriu starea asta pe care o am in cap, caci in afara capului meu se pare ca nu se mai intampla nimic. ma strofoc foarte tare sa port niste dicutii, sa ii fac din nou pe prietenii mei, prietenii mei. si mi-e greu...si nu mai pot...

good for me...

este ora 3:04. scriu cu diacritice căci se pare că nu mai e voie altfel. nu e voie nici cu note de subsol. completez bibliografii şi referinţe. şi totuşi sunt foarte calmă. multă lume se aştepta să mă crispez şi să mă stresez la maxim în perioada asta. sinceră să fiu şi eu mă aşteptam să mă sui pe pereţi şi să-mi plâng în pumni în fiecare seară.
mai închid uneori ochii şi imi imaginez că sunt în cu totul alt loc, că sunt cu totul altă persoană. dar nu durează prea mult pentru că nu mai am răbdare. nu mai am răbdare să-mi imaginez, vreau să se întâmple odată...
din boxe o voce foarte frumoasă îmi spune "i know you are good for me" şi ah ce-aş mai vrea să spun şi eu chestia asta cuiva...
zilele trecute am terminat cu facultatea, partea practică adică de dus la cursuri şi seminarii, dat examene şi făcut proiecte. acum nu mai am de făcut decât licenţa...şi gata. şi atât. şi s-a terminat. şi eu nu mă simt schimbată cu nimic faţă de cum eram acum 3 ani. singurul lucru pe care îl regret e că nu mi-a zis nimeni acum 3 ani cum o să fie în oraşul ăsta. aăa că atunci când m-am mutat aici vedeam Bucureştiul pentru prima oară. 3 ani am încercat să mă conving că aici e locul meu. n-am reuşit aşa că acum îmi fac planuri. poate că asta s-a schimbat la mine, faptul că îmi fac planuri. eu nu prea obişnuiam să-mi fac planuri. dar am 21 de ani, poate că ceea ce o să fiu cu adevărat abia acum începe.

funnyman

imi fac planuri. ne facem planuri de fapt, pentru ca, nu-i asa, e mult mai usor sa nu fi singur cand o iei cu totul de la capat. o sa o luam cu totul de la capat. peste doi ani. doar peste doi ani pentru ca, zic eu, e mai bine sa termini definitiv cu o etapa inainte sa incepi alta noua.
asa ca, acum astept cuminte sa treaca astia doi ani, sa intru si apoi sa termin masterul, si apoi sa ma mut. din bucuresti. la brasov. sa fie viata simpla si frumoasa. sa scap de toate cretinismele, si nesimtirile, si taranismele de aici. sa nu fure nimeni lalelele din ronduri, sa arunce lumea gunoiul la pubela, sa zambeasca pe strada, sa zica servus si nu buna (care by the way, ma zgarie pe retina cand il aud, chiar daca il mai folosesc si eu). sa mi se faca intr-o zi dor de casa si sa nu ma desparta de ea nimic in afara de doar 40 de mii, 60 de kilometrii si o ora.
intre timp, mai supravietuiesc aici, cu gandul la viitor si la prezentul apropiat. termin facultatea. de fapt am terminat-o deja. mai am doua examene din sesiunea asta si o licenta de dat. e plin de foi, teorii, studii de caz, securitate, marea neagra, mackinder, baltasiu, URSS si alte din acestea in capul meu. bineinteles ca acum am impresia ca totul este ordonat si pus fiecare in sertarul lui, dar maine la examen probabil nu o sa mai am aceeasi impresie :) dar cum in ultima vreme mottoul e 'lasa ca toate trec' o sa treaca si examenele si licenta si o sa ma pot aseza linistita si convinsa, sa astept noua viata care o sa urmeze.

hear you me...

chiar nu mai are nimeni nici o farama de respect sau de bun simt? ca sa nu mai vorbim de diplomatie...
chiar nu-si mai strange nimeni lucrurile dupa el, sau firimiturile dupa ce mananca? chiar nu se mai spala nimeni pe nicaieri? mi-e chiar greu sa cred ca nu mai face nimeni dus dar dupa toate izurile cam asa e...
chiar nu mai stie nimeni cum sa vorbeasca sau cum sa se poarte?
nimeni nu se mai uita in ochii nimanui, toata lumea vorbeste pe la spate pe toata lumea sau uneori, oamenii se barfesc chiar pe fata, se vorbeste despre mine ca si cand n-as fi prezenta.
nimeni nu mai zambeste fara motiv, ne trebuie lucruri importante ca sa zambim, ajungem acasa botosi si ramanem asa pana adormim. si pufnim si trantim si nimic nu ne convine.
asa ca m-am hotarat sa incep sa trantesc si eu usi, sa invart cheia in broasca ca si cum nu mi-as mai dori sa descui niciodata usa aia, sa nu mai spal vase, sa ma transform in buricul pamantului, ca si cand doar eu as munci, doar eu as invata, doar eu as fi obosita, doar pe mine m-ar durea maselele de minte, cele trei, care se chinuie sa iasa.
mi-am dat seama ca uneori sunt cam luata de proasta poporului. ca mai fac cate un serviciu pentru cineva, il mai ajut pe careva la cate o chestie, mai spal farfuriile altora doar ca sa nu mai fie mizerie, cedez locul meu din autobuz, ma angajez ca fac lucruri doar pentru ca as ajuta cumva...si da...sunt luata drept proasta, hai sa zicem naiva. asa ca nimeni nu mai stie sa aprecieze lucrurile marunte facute din suflet? nu se mai apreciaza ajutorul, totul se ia ca si cand li s-ar cuveni? de ce?

brandusa

e ziua mea azi. e ziua mea pentru ca ma cheama si brandusa. e ziua mea de trei ori pe an, ah ce noroc.
nu ma ocup cu nimic altceva decat citit, scoala, biblioteca si pentru deconcetrare fac curatenie. how sad is that?
de ce nu ma mai iubesti? adica, mie mi se pare ca nu ma mai iubesti pentru ca fac lucruri in fiecare zi care ma fac mai putin de iubit si mai mult de ignorat.
am un calculator nou pentru doua luni, m-as lipi de el si nu i-as mai da drumu niciodata, l-as exploata la maxim daca as avea timp, dar datorita punctului 2, n-am timp de nimic.
ascult melodii foarte frumoase, cantate de tipe foarte frumoase, cu voci calde si minunate. ma fac sa trec de la o stare la alta foarte usor. dar de fapt poate ca chestia asta cu trecutul de la o stare la lata se datoareaza si sanatatii mele mentale precare...
nu mai interactionez cu nimeni in afara de colegele mele de camera si cu toate astea vreau mult de tot sa ma mut, sa am o bucatarie normala, unde sa spal vasele si sa fac de mancare. sa ma transform intr-o gospodina care face ciorba si isi spala vasele in chiuveta de la bucatarie nu in aia de la baie
as vrea sa dau mai repede licenta aia, si as vrea sa am timp sa o bibilesc cat vreau eu, pana iese perfecta
mi-e groaza ca o sa traiesc aici for real
si azi e ziua mea...

just can't seem to find solid ground...

sa presupunem ca la un moment dat, in lumea asta, ar exista un el si-o ea. ea are douazeci si unu de ani. nu cred ca trebuie sa spun mai multe despre ea. toti am avut, o sa avem, sau vom avea o data 21 de ani. stim sau vom sti cum e atunci.
sa presupunem ca el are 27. nu au nimic in comun. el e tot ceea ce ea vedea intr-un barbat pentru care nu s-ar implica niciodata in nici un fel de...nimic. cu toate astea, lui cred ca cel mai bine i s-ar potrivi sintagma 'de treaba' asa ca ea nu prea are ce sa-i reproseze cu adevarat. poate doar faptul ca nu o cunoaste indeajuns incat sa-i dea drumul. sa-i dea drumul pentru ca ea nu are pretentia ca el sa se schimbe, ea nu vrea sa schimbe pe nimeni.
in unele momente totusi, ea se simte foarte familiara, nice and cosy, in preajma lui, pacat ca sentimentul asta dureaza putin, prea putin pentru ca ea sa-l ia in seama.
nici nu se poate spune ca au o istorie impreuna, se cunosc de prea putin timp, chiar daca totul a decurs cu viteza luminii pana acum. uneori ea nici nu mai stie ce sa creada. uneori el ii reproseaza ca ei nu-i pasa, ca el se implica si ea nu. intai a crezut ca ii e frica sa se implice, ca ii e frica sa fie sa cum se simte ea mai bine, ca ii e frica sa ii spuna tot ce ii trece prin cap, ca e complexata de tot ceea ce inseamna ea. apoi a trecut in faza in care nu vede nici un lucru pe care sa il aiba in comun cu el. nici macar vietile nu le au la fel. ea e studenta, ar vorbi ore in sir despre ce se intampla la scoala si nu numai. el lucreaza, il enerveaza serviciul pe care il are si atunci cand ea il roaga sa-i mai povesteasca cate ceva de la servici (saraca, incearca si ea sa gaseasca puncte comune) el ii raspunde ca toti sunt niste prosti. pe de alta parte se enerveaza si ea atunci cand incearca sa ii povesteasca ceva interesant (dupa parerea ei) si el ii raspunde cu replica 'da draga mea, ai dreptate'. (punct)
pentru ea muzica e totul. ar face orice pe muzica. nu poate in schimb sa-si dea seama ce-i place lui. la ce viseaza el. daca viseaza sau nu. uraste femeile alea care stau intr-o relatie doar pentru ca le e frica sa nu ramana singure dar se simte si ea uneori in ipostaza asta. cu toate ca, in momentul razgandelii isi da seama ca a fost singura si ea, multa vreme si de destule ori, si nu a facut compromisuri doar pentru asta.
in momentele de intuneric ii e uneori tare drag de el, il saruta cu drag, i-a spus chiar ca ii e dor de el o data sau de doua ori. si el i-a spus multe...
si totusi...

since you've been around

am douazecisiunu de ani. de cateva saptamani stau in fata unei coli albe si nu sunt in stare sa astern nimic. totusi, ideile imi sunt clare, atat de clare ca timpanele imi sunt in pericol sa mi se sparga. am douazeci si unu de ani. niciodata nu sunt hotarata, ma gandesc si ma razgandesc, imi doresc si parca nu-mi mai doresc. intotdeauna a fost asa, intotdeauna o sa fie asa. imi doresc sa fiu in anumite locuri uneori, mi se rupe sufletul ca nu sunt acolo, dar pot sa traiesc cu sufletul asa rupt, se pare. iubesc atat de mult marea incat am ajuns sa-mi fac si lucrarea de licenta pe tema asta. (ce ciudat, "la mare" in mediul asta academic se traduce prin "spatiul pontic"). sunt in stare sa stau zile intregi in casa, sa citesc si sa fumez si sa nu-mi trebuiasca nimic altceva. si apoi sa ma trezesc. am avut saptamani intregi de ratacire, in care am locuit practic in pat printre lacrimi. nu era nimeni in jurul meu chiar daca niciodata nu am locuit singura. ma lasa toata lumea in plata domnului. am 21 de ani. ma arunc cu capul inainte intotdeauna, fara sa ma gandesc la consecinte. ma lovesc de cele mai multe ori. uneori curge sange, uneori raman doar cu vanatai. sunt obsedata de amanunte, analizez totul pana in cel mai mic detaliu. ma enerveaza cratimele nefolosite si firele de par. am douazeci si 1 de ani. am avut tot soiul de probleme. am trecut peste toate, chiar daac pe unele si acum le mai simt. am urlat si-am plans pana nu mi-am mai simtit pleoapele. m-am rugat sa se intoarca, sa simta, sa imi dea voie sa, am vorbit pana m-au durut buzele sau degetele, mi-am ingaduit sa visez peste bucurestiul asta infernal si-am ajuns cu visele pana in ardealul pe care il iubesc asa de mult, dar toate au fost povesti. mi-am ingaduit sa visez peste bucurestiul asta infernal si-am ajuns departe de romania, dar toate au fost povesti. da, povesti frumoase. au trecut. am 20 si unu de ani. am facut lucruri pe care n-as fi vrut sa le fac, am facut lucruri de care nu sunt mandra, dar daca ar fi sa dau timpul inapoi (clisee, clisee) n-as schimba nimic, nimic. as face totul asa cum a fost facut la inceput. asa cum le-am facut pe toate. stiu ce pretuiesc si ce urasc. stiu la ce visez si ce doresc sa nu mi se intample niciodata. cu toate astea nu ma cunosc pe mine indeajuns de bine incat sa ma hotarasc o data, sa nu ma mai arunc in gol, constienta fiind ca nu pot sa zbor. nu pot sa fiu precauta asa ca o sa ma lovesc in continuare.
am douazecisiunudeani....ce bine.

La multi ani Andre! :D

everything's magic...

Mi se pare foarte trist faptul ca trebuie sa uitam anumiti oameni pentru ca stim ca nu o sa-I mai vedem niciodata. Mi se pare trist ca trebuie sa-l uit pe Ionut pentru ca sigur nu o sa-l mai intalnesc niciodata pe strada doar ca sa ma pierd in ochii lui si el intr-ai mei. E groaznic ca trebuie sa-l uit pe Gabi, pentru ca probabil nu o sa-l mai vad niciodata tavalindu-se in boxeri prin zapada si chiar foarte probabil sa nu ne mai pupam niciodata sub vasc. N-as fi vrut sa-l uit niciodata pe baiatu ala cret din tren de acum doua saptamani pe care l-am vazut inainte si in 123 dar trebuie, pentru ca destinul nu e chiar asa de dragut ca sa-mi ingaduie sa nu fac asta. Trebuie sa o uit pe Corina, prietena mea cea mai buna dintr-a patra, pentru ca am impresia ca eu n-o sa ajung niciodata peste mari si tari, unde e ea. Din aceleasi motive o sa-l uit si pe Liviu, primul meu coleg de banca din clasa intai. E necesar sa-l uit chiar si pe Smart, cu toate ca l-am visat acum cateva seri, asa de mult m-am gandit la el. Si pe langa toti oamenii astia minunati pe care viata asta ma oblige sa ii uit, ii uit si pe cei pe care i-am intalnit doar o clipa, de ajuns cat sa apuc sa regret ca nu o sa-I mai vad niciodata. As vrea sa nu fie nevoie sa trec cu gandurile peste ei, dar oricat de frumoase ar fi amintirile pe care le avem impreuna, oricat de mult mi-as dori sa nu trebuiasca sa fac un lucru asa de rusinos ca asta, trebuie sa ii las deoaprte…si of, imi pare asa de rau….

ce ciudat! simt ca ma strang in mine ca un telescop...

Se spune ca a treia oara e intotedauna cu noroc, sa vedem, pentru ca asta e a treia leapsa pe care o iau de cand cu blogu cel minunat.
Ca tot vorbeam despre asta, ceea ce mi-a marcat copilaria intr-un mare fel, au fost cartile cu Mary Poppins, toate cele 6. Am suferit intensiv cand s-a terminat seria, plus ca ultimele doua erau tare subtiri si nici nu mi implicau o venire sau plecare spectaculoasa, plutind cu umbrela cu maner in forma de cap de papagal. A urmat apoi seria cronicile din Narnia, povesti cu printi si printese, si apropo de asta, acum cateva luni am si vazut filmu Sifonierul, leul si vrajitoarea, si tare mult mi-as fi dorit sa-l fi vazut atunci…(cu toate ca l-au regizat astia exact cum imi imaginam eu). Mi-a placut mult, mult de tot si Peter Pan, Micul Print, Alice in Tara Minunilor…
"Esti batran," zise fiul, "cine ar crede
Ca ochii tai mai vad clar si drept,
Dar ai tinut o lipitoare-n balans
Pe varful nasului. Cum de esti asa destept? :)
Si mai tin minte ca aveam o carte mare, cu niste coperti colorate din carton, sclipitoare si lucioase, ceva cu calatoria (atentie, cacofonie!) unui atom pana in centrul universului si inapoi…imi placea si aia tare mult. Si ultima dar nu cea din urma a fost Prima carte cu prieteni de Fanus Neagu, pe care am citit-o pana i s-au rupt copertile…
Si dupa toate cartile astea minunate cu lucruri fantastice si vise frumoase, am trecut la Emile Zola, la surorile Bronte, la Marin Preda si Mircea Eliade…mult prea seriosi si realisti…(m-am tot gandit sa scriu si despre Ne-om intalni in cer si cealalta carte de Pavel Corut, da asta nu intra la seriosi si realisti...macar daca mi-as aduce aminte cum ii zicea la cealalta)
si leapsa poate sa o ia pisi, ca si ea ii tot un copil mai mare

break my fall

m-am ratacit undeva pe drum. cred ca trebuia s-o iau la dreapta si eu am luat-o la stanga. nu pot sa-mi dau seama ce altceva s-ar fi putut intampla.
zodia asta a mea, e o zodie tare imorala si chiar daca se spune ca ceea ce te face fericit e ori imoral, ori ilegal, ori ingrasa...eu nu ma simt deloc fericita in momentele astea.
ah, ce-as mai vrea sa-mi pun cenusa in cap si sa urlu: am gresit, iarta-ma! dar, nu-i asa, n-as putea sa fac o asemenea demonstratie publica.
macar daca ar fi meritat...

isn't it ironic?

m-am saturat si de ziua de azi, chiar mi-as dori sa se termine o data. viata e minunata, cu toate taranismele si patetismele ei zilnice. nici nu-mi mai vine sa ies din casa...
in alta ordine de idei, voi pleca la chisinau in ianuarie, macar am ce sa astept, la ce sa ma gandesc, un eveniment notabil (sper) daca tot nu ma gandesc cu sufletu la gura la revelion, macar sa se intample altceva in perioada aia.
in ultimele zile laitmotivul 'viata e nedreapta' (asta foarte delicat spus) a aparaut cat de des putea el sa apara.
deci voi incepe sa falfai...

am trait multe momente frumoase. in fagaras si apoi in bucuresti (mai putine ce-i drept dar notabile, macar atat). la mare, la munte, in grecia si-n polonia, vara si iarna.
cand am intrat la liceu si lumea era a mea (nu pot spune acelasi lucru si despre intrarea la facultate), cand ne plimbam prin ninsoarea aia si zapada ne ajungea pana la genunchi si noi mancam ingetata, cand veneam la tine si ascultam compact, cand ai fost bolnava si gateai cartofi prajiti in fiecare zi special pentru noi, cand am mancat prajituri si-am baut sirop de chimen (sau ce era ala) la 4 dimineata intr-un subsol cu niste prieteni buni. sau atunci cand ne-am dus in singurul bar de rockeri din fagaras si tu erai sclipicioasa si eu imbracata in roz si toti pletosii aia se uitau crucis la noi, sau atunci cand dupa o zi intreaga de servit pe terasa mergeam in club rupte de oboseala. si atunci la mare, dupa combinatia noastra fatala de cola cu fanta, cand mergeam pe linia alba de pe mijlocul drumului si cantam 'i'm gonna soke up the sun' (sau cum s-o fi scriind soke ala), sau cand am fost la casute si ne-am inchis acolo in una dintre ele si-am pufait un pachet intreg de tigari ascultand chop suey? si dupa aia apartamentu din piata chibrit, cate a mai auzit si el. de la crizele de ras isteric pana la dezvaluiri cu lacrimi in ochi. si atunci cand am fost la mare exact acum doi ani pe vremea asta. imi si imaginez ce fete aveam, ca niste copii din aia care nu mai vazusera marea in viata lor. "mica alba!!!" si saracu patric, care se uita cu niste priviri pline de mila la noi. si toate camerele de camin in care am stat in astia doi ani jumate, cate au mai vazut si ele...mai stii cand stateam cu picioarele iesite aproape cu totul afara pe pervaz si fumam noaptea, si ma bucuram tare ca imi imaginam ca sunt pe terasa, si vantul imi falfaia printre degete. sau atunci cand mancam cartofi prajiti la pachet de la spring pe-o banca la fantana la universitate si n-am vrut sa ii dam lu tiganusu ala suc si ne gandeam ca o sa ne scuipe.
mai tii minte cand ai vrut sa schimbi asternuturile doar pentru ca nu erau portocalii? sau cand am mancat dimineata omleta cu biscuiti in loc de paine, si-am baut si un pahar de lapte, chiar daca mie nu-mi place laptele, dar nu vroiam sa comentez ca sa nu se rupa vraja? mai stii cand mi-ai adus buchetu ala mare de flori de ziua mea, si eu ma simteam asa de singura si parasita in orasu asta, si cand l-am vazut imi venea sa-ti sar de gat, dar nu se putea ca ieseam pentru prima oara in oras cu tine...?
mai stii cum era cand nu puteam sa-ti spun un cuvant, si tu iti tot cereai scuze ca vorbesti prea mult, dar asa esti tu, si venisei direct de la servici imbracata intr-un sarafan foarte trendy, si eu eram vai de capu meu si ma tot gandeam, uite ce tare e imbracata alex, si eu..? si acum? uite unde suntem acum :D
sau mai stii saptamana aia la timisoara in care nu am facut nimic altceva decat sa jucam remi, sa fumam si sa mai si plangem din cand in cand de frumos ce era si de tristete pentru ca stiam ca n-o sa ne mai intalnim noi cu asa ceva...si cand s-a intors mama ta de la mare si a gasit doua subnutrite, care se hraneau cu ursuleti haribo si paine cu unt toata ziua. dar macar s-a intors intr-o casa cu o perdea curata la bucatarie pentru ca tocmai o spalaseram ca sa nu mai puta a fum...:) si de atunci nu ne-am mai vazut, si mi-e dor rau de tine
ah si cate as mai scrie...

nu ma mai suport! ascult doar melodii soptite poate or sa ma aduca mai apropae de visele mele, care sunt asa de multe in ca nu stiu ce sa ma mai fac cu ele. dorm prea mult. mi-e foarte sila sa ma duc la scoala in ultimul timp. cum e posibil ca dupa doi ani si ceva de facultate sa pot sa numar pe degetele de la o mana persoanele cu care chiar vorbesc? acasa nu fac nimic. ma tot conving in fiecare zi (de fapt incerc) sa ma apuc de citit serios dar apoi imi revine gandul cu 'mai e timp' si ma las pagubasa.
ieri intr-adevar a fost o zi plina, cu facultate, cursuri, seminarii, chiar si o conferinta (duamne dumnezeule!), cafele in oras cu fetele, cartofi prajiti la resou! acasa (incredibil) si azi ma simt ca si cum as fi fost batuta 5 ore cu ranga in cap.
imi doresc sa vina cineva la mine si sa-mi zici 'stai linistita, n-ai luat-o pe campuri, esti inca normala' pentru ca eu simt ca o iau razna in fiecare zi tot mai mult.

maine dimineata o sa fim straini...

Toamna îmi ineaca sufletul în fum...
Toamna-mi poarta în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei il dansam acum,
Tragica betie, moale leganare...

Sangera vioara neagra-ntre oglinzi.
Gandurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fara nici o soapta. Numai să-mi intinzi
Bratele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcan. Ochii tai is puri.
Cata deznadejde pasii nostri mâna!
Ca un vant ce smulge frunza din paduri,
Ca un vant ce-nvarte usa din tâtâna...

Maine dimineata o să fim straini,
Vei privi tacuta maine dimineata
Cum prin descarnate tufe, în gradini,
Se rotesc fuioare vestede de ceata...

Si-ai să stai tacuta cum am stat si eu,
Când mi-am plans iubirea destramata-n toamna,
Si-ai să-asculti cum cornul vantului mereu
Nourii pe ceruri catre zari indeamna.

Pe când eu voi trece sub castani roscati,
Cu-mpietrite buze, palid, pe carare,
Si-or să mi se stinga pasii cadentati -
In nisip, scrasnita, lasa remuscare...

dans - nicolae labis
(cam cu asta mi-am umplut eu zilele, numai ca era cantata de tudor gheorghe)