azi sunt ca o matasa...

mi-e foarte dor sa fiu sarutata si mirosita. mi-e foarte dor sa se joace cineva cu buclele mele, de cele mai multe ori inexistente. au plecat, s-au hotarat ca nu le mai place de mine si de noi impreuna si m-au parasit pentru vesnicie. cred ca asa se intampla cand te maturizezi, iti pleaca buclele.
mi-e foarte dor de vara si soare. ma simt de parca am trait in iarna asta siberiana (era sa scriu sahariana) de cand ma stiu si-as fi vazut o singura data marea, si-as fi simtit o singura data razele si acum mi-e dureros de dor. se pare ca dorul de mare e un laitmotiv al existentei mele. de fapt dorul in general e un laitmotiv. de fiecare data gasesc cate ceva/cineva de care sa-mi fie dor. chiar daca unele lucruri/persoane s-au intors in viata mea, altele au plecat (n-am inteles de fiecare data de ce).
si acum suntem mai multi decat mi-am imaginat vreodata ca o sa fim. apa de la baie nu se opreste niciodata. masina de spalat spala incontinuu. aragazul gateste mancaruri delicioase pentru o groaza de lume. si ne inmultim. si nu e de fiecare data bine dar e acasa. e acasa cum n-a fost niciodata o casa departe de casa. soarele e verde in bucatarie si portocaliu aici la mine. e o casa de adevaratelea si e si a mea. imi vine cam greu sa cred.
viata e din ce in ce mai mult viata. e viata cu investitii in mobile si carti, e viata cu gatit si spalat de rufe, cu platit de chirii si intretineri, cu neintelegeri cu providerul de internet. si eu stau si ma mir. de fapt nu stau dar ma mir totusi. cand aveam 15 ani si ma gandeam la 23 mi se parea ceva foarte serios si indepartat. dar daca stau sa ma gandesc mai bine, nu-mi imaginam foarte diferit fata de ce e de fapt acum.
din cand in cand imi las sufletul sa iasa din carapacea asta a corpului meu usor obosit, usor sensibil, usor flamand. ma las sa uit toate discutiile perverse (online sau offline, in timp real sau nu), toate stresurile care se ocupa cu ingurgitarea inceata a aceluiasi suflet. iese cam greu la iveala, se dezbraca cam incet de prefacatorii si planuri, ii e cam greu sa nu mai tina cont. si atunci cand reuseste se mira si el de ce-am ajuns, de cum am reusit sa ma pervertesc, eu pe mine, m-am. se mira pentru ca stie ca esenta este inocenta, esenta se bucura toata cand vede cum soarele se transforma in culori si-n sunete si-n dimineata, dar e atat de ascunsa in zilele pare (ca si in zilele impare de altfel, ca si in toate zilele) incat o uit de cele mai multe ori. in zilele in care totusi redevin eu, miroase aici la mine a tundra, lumina e exact cum mi-as fi inchipuit acum o vreme ca ar fi lumina mea, iar eu stau si sunt. atat.

vama de anul asta...

the end...






















stela


picioare:)

i am game.

ma tot feresc. pentru ca tot ce fac pare gresit. e gresit sa te entuziasmezi prea tare se pare. e gresit sa speri sa se intample lucruri bune. esti prostut daca faci asta, naiv. trebuie sa fi realist, sa intelegi ca lumea e rea, ca nu trebuie sa ai incredere.
mi-as dori sa am mai multa imaginatie. sa pot sa scriu si despre altceva nu doar despre ce mi se intampla mie. dar nu pot. nu pot sa inventez cuvinte care nu sunt ale mele, si-mi pare rau.
am avut asa multe vise care mi s-au spulberat in ultimele doua luni. nu mai stiu ce sa mai zic, ce sa mai visez. daca ideea generala de pana acum a fost sa nu deranjez prea multa lume, sa fie totul bine pentru toata lumea, sa ascult, sa fiu flexibila, cred ca nu mai e valabila. pentru ca am impresia ca am devenit invizibila. asta esti atunci cand astepti sa sune telefonul si sa fie oricine, nu conteaza cine, si el sa nu sune nu? sau atunci cand intri intr-o camera cu oameni si nimeni nu-ti zice nimic? cand se intampla ca in unele zile sa vorbesti vreo 20 de minute la telefon si asta sa fie putina conversatie din ziua respectiva. atunci esti invizibil nu? sau singur, depinde cum vrei sa o iei...
am clacat pe ultima suta de metri. m-am gandit si m-am razgandit apoi. sunt obosita tare, si psihic si fizic. si mi-e sete, tot timpul mi-e sete dar nu ma mai racoreste nimic. si afara e o toamna asa de frumoasa si nu pot sa o savurez nici macar cu varful limbii, nu pot sa o simt nici cu buricele degetelor.
si atat am asteptat feti frumosi si ilene cosanzene negand lucrul asta ca m-am saturat. da, astept feti frumosi sa vina sa ma salveze. da, stiu ca salvarea e in mainile mele si doar eu pot sa ma ajut dar am cam obosit si mi-e cam rau. acum ar fi momentul potrivit sa vina sa ma salveze. right about...now

imobiliare :)

deci treaba sta asa (am inceput cu deci, bad, bad!)
imi doresc sa ma mut. mult. adica imi doresc mult sa ma mut. si de luni a inceput aventura cautat apartament de 4 camere, decomandat, mobilat, utilat, aproape de metrou, eventual cu termopane, centrala si utilitati. si ieftin daca se poate. si luna de pe cer de asemenea, bineinteles tot daca se poate.
luni, marti si jumatate de miercuri au fost moarte. de miercuri dupamasa, de cand am postat un anunt pe un anume site a inceput telefonul sa sune. asa ca programul a fost in felul urmator:
miercuri - un apartament minunat la eroii revolutiei, aproape de tineretului unde lucrez, mobilat strictul necesar, lasa loc berechet imaginatiei, n-avea termopane dar era dublu izolat sau asa ceva, parchet nou si foarte dragut in toata casa, proprietari ok. cica nu ne-a placut. ma rog. sa trecem mai departe. (suntem 5, e cam greu sa aliniezi gusturile a 5 persoane)
joi dimineata - apartament pe 13 septembrie, care pana la urma s-a transformat in parcul sebastian, care dupa umila mea parere e la mama dracu. semidecomandat, deci nepotrivit, plus ca doamna isi mobilase sufrageria in asa fel incat sa te simti ca intr-o biserica, doar cu incrustatii si floricele si arabescuri peste tot. bai frumoase, o camera nemobilata, la parter. unsuitable.
joi dupamasa - primul apartament la gorjului, la vreo 7 minute de metrou, o proprietara sinistra rau, dar nu asta era problema. semidecomandat (asta era de fapt problema). in rest, lucs. centrala, termopane, masina de spalat, frigider nou si imens. cica paturile pareau foarte inconfortabile. eu nu mi-am dat seama.
al doilea apartament ar fi trebuit sa fie in apropierea mall-ului din vitan, am ajuns acolo, dupa ce vorbisem in prealabil cu agentul imobiliar, la ora 19. am asteptat, am sunat, n-a raspuns. acum poate sunt eu nebuna, am mai auzit sa nu vina proprietarul, sa nu vina clientul, dar sa nu vina agentul imobiliar la intalnire?! what the fuck?! ma rog, bygones.
al treilea (si ultimul apartament pe ziua de ieri) era la lujerului, intr-o minunata zona, aproape de metrou, de autobuz, de 41, de banci de orice. ne-am intalnit direct cu proprietarul. decent. am urcat. am intrat. THE HORROR!!! nici pe oamenii de care nu-mi place nu i-as trimite sa stea acolo. cea mai urata si stricata si murdara mobila din lume. cel mai urat apartament. cel mai murdar. cea mai mare bataie de joc. proprietarul parea eosebit de mandru. la un moment dat a inceput sa zica "si aveti in fiecare camera si..." si ma asteptam sa zica cablu tv, internet ceva...orice. dar stiti ce-a zis "aveti in fiecare camera si...plase de tantari"!!! plase de tantari?! fac ceva pe plasele tale de tantari, nesimtit de om ce esti!
ma rog, today is another day.
ideea e ca eu nu prea imi dau seama care apartament e bun si care nu pentru ca eu imi doresc mult (si cat mai repede) sa ma mut. pentru ca de 4 ani stau in camin si oriunde e mai bine decat in camin.
o sa urmeze niste posturi/poze din vama si din teambuildingul de la eforie :)

in my memory...

respir incet, incet de tot ca sa nu ma sting. nu mai stiu ce sa mai fac in continuare, din aceleasi motive. ma indragostesc de toti barbatii din cartile pe care le citesc. de Catul Bogdan, de Petre Barbu, de Alex Dobrescu. toti mi se par arsi de soare si de vant, cu povesti si vise, seriosi si indragostiti si ei la randul lor. ma indragostesc in metrou, in fiecare zi, la dus si la intors. tot de ei...
in unele nopti mai fug de acasa...in alte case. fug doar ca sa nu mai fiu aici. as vrea sa am unde sa fug in mod constant, sa nu-mi fac probleme de fiecare data cand bate vantul plecarii ca nu am unde sa ma duc...
tot mi-e dor de tine. tot nu-mi vine sa cred cum suntem. aproape in fiecare zi ma gandesc cum eram acum 4 ani pe vremea asta. partea buna e ca-mi vine sa zambesc amintindu-mi, partea proasta e ca ce se intampla acum e mult diferit fata de cum era atunci.
si peste toate astea...sunt asa de obosita. nu-mi explic de ce. ma pocneste somnul in moalele capului, in mijlocul zilei, nu are importanta unde sunt. la birou, la scoala, in metrou, pe drum. ma molesesc uneori la gandul patului si nu-mi vine decat sa dorm...si nu-mi permit sa dorm. la serviciu e cate ceva de facut in fiecare secunda, acasa e tot timpul curatenie de facut si mai vine si sesiunea in doua saptamani, si apoi vara, si toropeala, si asfaltul incins...
de ceva vreme sunt intr-o continua asteptare, nu stiu ce/pe cine astept...astept sa se intample ceva bun.si-o sa se intample numai sa nu fie prea tarziu...

warmer than warm...

de atatea ori am scris despre cat sunt de pierduta, de indecisa, de vai de capul meu...
m-am aruncat in tot felul de combinatii (mai mult sau mai putin dubioase) poate, poate lucrurile or sa se rezolve. am incercat sa trec peste lucrurile care m-au facut sa sufar dar realizez ca m-au facut sa sufar atat de tare ca nu pot sa trec peste ele. au ramas acolo, si acolo vor ramane tot timpul, orice as face. va trebui sa invat sa traiesc cu ele, cu amintirea lor.
m-am plictisit dupa doar cateva zile, mi-am dat seama ca nu-i bine cu "prea bine". m-am sustras, am intors spatele si-am fugit, de fapt cred ca inca fug. nu stiu daca am luat decizia corecta. nici nu conteaza de fapt, pentru ca am luat-o deja si nu ma mai pot intoarce inapoi.
as face liste si listute cu esecuri, cu momente in care m-am simtit cu adevarat fericita, cu greseli, cu oameni, cu vise, cu fantezii, cu cuvinte spuse sau scrise, cu nopti de tot felul. le-as insira pe toate ca sa mi le aduc aminte, nu ca sa le regret. tot ce-am facut e bun facut. as umple foi intregi cu numere de ordine...
de data asta nu sunt pierduta insa. viata are cat de cat un contur. as vrea sa fug de aici ce-i drept, as vrea sa nu fiu cea mai mare, as vrea sa se termine o data cu vasele astea nespalate de patru ani, cu mizeriile astea mici care ma inconjoara, cu nesimtirile si cu lipsa asta de bun simt. as vrea sa nu ma intorc de la serviciu la o camera care nu seamana a casa deloc. as vrea sa gasesc o solutie mai buna decat o lista cu ce trebuie sa facem ca sa convietuim mai civilizat.
ti-am zis si tie ca imi tot aduc aminte de noi, ca mi-e dor de tine, ca parca am fi trait doar momente frumoase, asa imi aduc aminte de povestea noastra. cred ca imi aduc aminte si de lucruri neintamplate inca, de visele pe care le aveam atunci. imi tot aduc aminte, imi tot pare rau, sunt din ce in ce mai batrana si mai usor de impresionat. de fapt nu, nu sunt batrana, ma simt doar invechita...
cred ca o sa ma apuc sa-ti scriu scrisori. scrisori lungi de dragoste, pompoase si pline de figuri de stil, cu inflorituri la colturi. scrisori inventate doar ca sa ma vindec. scrisori adevarate care sa-mi faca bine. o sa incep sa-ti scriu scrisori pe care o sa le pun la posta, cu destinatar si expeditor. si o sa le astept inapoi pe ale tale. de fiecare data cand o sa intru in casa o sa am emotii de asteptare si-o sa fiu dezamagita daca cutia mea postala o sa fie goala, si-o sa fiu fericita daca o sa ma astepte o bucatica de hartie. o sa-ti scriu despre tot, despre cum sunt, despre cum ma simt, despre cum ma face sa ma simt viata asta noua. o sa-ti scriu despre tot de la iubiri si nopti pierdute si biletele lasate dimineata pe furis pana la carduri si zile scandente si telefoane si salarii. o sa-ti scriu despre tot, ca sa stii...
am simtit intr-o zi vantul printre degete ca si cand ar fi fost real, l-am simtit, intr-o alta zi m-am surprins pe mine cum ma priveam din afara, am inceput sa plang cand mi-am dat seama de apusul ca o poezie, in unele zile nu mi-am mai dorit asa de tare sa plec acasa, dorul a fost mai suportabil parca, in altele nu mi-a mai fost atat de dor de vechii mei prieteni, atat de tare m-au scarbit ultimele lucruri intamplate (bineinteles de Andre mi-e dor tot timpul)
cam asta s-a intamplat (sau nu s-a intamplat)...

riders on the storm...

trebuie sa ne luam viata in propriile maini ca sa ni se indeplineasca visele nu? trebuie sa luam hotarari irevocabile, peste care sa nu trecem orice ar fi, trebuie sa avem curaj sa facem ca sa nu sfarsim doar cu vise, fara realitati, fara certitudini.
acum ceva vreme m-am pierdut. am zacut asa un timp, intr-o letargie bolnavicioasa si neagra, intr-o gaura din care aveam impresia ca nu o sa ies niciodata, intr-o viata fara initiative, imbibata de o rutina cenusie care sfarama tot in cale. nu mi-e mult mai bine acum, si nici nu reusesc sa-mi dau seama care a fost momentul exact ce m-a facut sa cad, dar macar am reusit sa recunosc. sa-mi dau seama ca mai bine n-o sa-mi fie daca o sa continui asa. sa nu mai astept sa se intample si sa incerc eu sa fac sa se intample. orice. ceva.
numai ca nu pot sa ma transform peste noapte intr-o persoana volubila si activa, nu pot sa-mi insuflu eu mie vointa si putere. nu pot dintr-o data sa transform grauntele de pragmatism pe care il am in ceva tipic mie. la fel cum nu pot sa-mi schimb sistemult de valori sau cum nu pot sa renunt la sperantele si visele care m-au adus unde sunt acum. la fel cum nu ma pot opri din asteptarea asta continua. nu pot sa ma abtin sa nu astept sa se schimbe ceva in bine, sa ma opresc din plansul asta de mila, chiar daca sunt singura, chiar daca mi se pare ca nu ma potrivesc cu nimeni, chiar daca n-am reusit sa gasesc pe cineva care sa-mi asculte povestile sau caruia sa pot sa ii spun povestile mele...
insa o sa incerc sa fac ceva ca sa mi se indeplineasca visele. cumva, cum stiu si eu sa fac, cum o sa ma pricep. sper sa am noroc, sper sa nu ma las pagubasa prea curand, sper sa reusesc...

nu trebuia sa fie asa. eu nu sunt o femeie geloasa, paranoica. eu nu intru in panica. mie nu-mi tremura mainile atunci cand nu stiu daca se intampla ceva. nu-mi imaginez lucruri rele. eu doar visez vise frumoase, lucruri care mi-ar placea sa se intample. nu simt cum imi cade cerul in cap doar pentru niste "s-ar putea sa...". nu mai inteleg nimic...
acum cativa ani imi povestea un prieten care terminase facultatea cat de pierdut se simte. cat de aproape de copilarie si totusi cat de departe. (si da, asta e un cliseu siropos) nu ma gandeam ca eu o sa am problema asta. ca o sa se termine asa brusc o etapa pentru ca apoi sa inceapa alta noua, care o sa dureze cel mai mult. ca cei 15 ani de scoala or sa se termine eventual si ca o sa incep sa-mi fac griji, ca o sa-mi caut un loc de munca adevarat. ma simt pierduta. pierduta intr-un spatiu prea mare si un timp prea scurt. ce-o sa ma fac eu? cum o sa fie? si acum, dupa ani de zile, prietenul ala al meu are tot felul de nostalgii. incearca, sau cel putin incerca, sa isi aduca aminte frumos de vremurile in care nu avea griji, de vremurile in care doar se pregatea sa inceapa viata si nu traia inca serios...o sa fiu si eu la fel? o sa incerc sa ma agat de orice amintire legata de liceu, sau de copilarie, sau de acasa?
vineri am implinit 22 de ani. n-am luat nici o decizie importanta. nu mi-am propus lucruri marete pentru viitorul meu. nu mi-am propus nici macar sa termin toate lucrurile neterminate care plutesc deasupra mea de ceva vreme. n-am nici un plan cincinal. poate din aia am intrat in panica...poate din aia am considerat ca in momentul ala eram o femeie geloasa paranoica. era singurul lucru care ramasese la fel. singurul lucru care ma mai lega oarecum de ceea ce fusese. nici acum nu stiu ce s-a intamplat. ma simt ca si cand as fi fost luata de proasta. ca si cand ei ar fi stiut ca eu n-o sa ma supar, ca as crede tot ce mi-ar spune, fie ca era adevarat fie ca nu. ca ma pot manipula exact asa cum vor ei. asa ma simt.
orasul asta ma face sa ma pierd cu totul. sa ma pierd cate putin pe strazi si in autobuze. sa ma pierd in vorba nespuse si in ganduri prea mult rumegate. in gesturi anticipate si-n prea multe priviri fara zambete.
si la sfasit nu ramane nimic mai mult decat un oftat si-o durere de suflet. suflet care doare acolo inauntru de parca l-ar fi smuls cineva afara si-ar fi simtit si el aerul asta inecacios.
m-am pierdut, ce ma fac?

piece by piece

cum e sa-ti fie dor in fiecare zi? cum e sa ai in fiecare zi impresia ca ceva lipseste, ca trebuie sa se intample ceva care sa schimbe totul in bine? si totusi, lucrul ala sa nu se mai intample, si tu sa astepti...sa astepti asa o vesnicie.
cum e sa se termine totul, toata viata pe care o stiai a ta pana acum si sa inceapa altceva, nu stii sigur inca ce?
cum e sa simti ca te schimbi si sa te intrebi daca asta este maturizarea despre care vorbeste toata lumea? cum e sa vezi cu ochiul liber cum ti se schimba prioritatile, prietenii, lururile care te faceau fericita?
cum e sa te agati de primul venit? de fapt, cum e sa te agati in general de cate o persoana care iti ofera un dram de atentie?
cum e sa-ti fie frica de lucruri pe care nu le poti atinge, nu le poti simti?
cum e sa te intorci de la serviciu si sa fii singur...complet singur?

miercuri am terminat facultatea. gata. tot. incredibil. am terminat facultatea si am 21 de ani si la 21 de ani o sa inceapa viata adevarata. momentan imi iau concediu de la viata. o sa am o luna cu multe lucruri facute si putin gandite. si sper ca o sa fac tot ce imi era frica sa fac pana acum, sau ce o sa-mi fie frica sa fac din nou dupa luna asta.
in 24 de ore o sa fiu in drum spre casa, o sa inceapa totul cu un drum si probabil o sa se termine cu acelasi drum, dar facut in sens invers, spre locul asta.
mi-a zis cineva zilele trecute (sau cel putin asa am inteles) ca m-am schimbat in astia 3 ani, ca eram un copil cu parul cret can am venit aici si acum, sunt un pic cam departe de imaginea asta. si nu stiu daca e rau sau bine. acum mi-am dat seama ca am atat de multe lucruri incepute si neterminate. asa ca o sa incerc sa le termin, sau macar sa le ofer posibilitatea de a continua. asa ca...o sa astept sa te intorci, pentru ca am rabdare, si-o sa vedem atunci sau poate intre timp o sa-mi vina ideea sa te vizitez. cum e sa primesti o veste ca asta pe blog? :)
un numar de telefon scris pe un servetel intr-un bar nu prea e un inceput adevarat, cu toate ca seamana cu o scena dintr-un film. asa ca poate e mai bine ca am lasat doar inceputul asta suprarealist si atat :)
ne cunoastem de atata vreme si au fost perioade cand in fiecare zi, dimineata, la pranz si seara stateam bot in bot, noi toti...si-am incercat lucruri si poate ca eram prea mici ca sa le luam ca atare. daca vrei sa le mai incercam o data, sa le incercam zic. (inca o calatorie cu trenul :) )
scuza-ma ca nu ti-am mai raspuns la telefon. it's my way to handle off things i don't like :)
probabil ca ar mai fi inceputuri neterminate. probabil ca o sa-mi mai amintesc de ele. probabil pentru ca mi-e asa de frica de finaluri am si sters atatea numere din agenda telefonului, n-am mai raspuns la telefon, m-am prefacut ca sunt invizibila, ca nu vad, ca nu aud. si bineinteles, cum autosugestia e totul am reusit sa trec peste.
si acum sa impachetez din nou toata viata mea in genti si pungi, sa o impart din nou in diverste locuri sa stea peste vara, sa ma astepte sa ma intorc. a treia oara...a treia oara e deja mult dar se pare ca nu prea mult incat sa pot sa zic ca ma intorc acasa, pentru ca, ce minunatie, aici n-am nici o casa. dupa fiecare an care trece trebuie sa-mi impachetez lucrurile si sa le duc in casele altora sau sa le iau din nou cu mine. si nici nu stiu daca vreau o casa aici. poate daca as avea asa ceva mi-ar fi si mai frica sa me desprind pentru totdeauna de locul asta...cand o fi sa fie.
asa ca da. totul este ciclic. totul incepe si se termina la un moment dat, eventual. ascult aceeasi muzica pe care o ascultam cand am terminat scoala si liceul. muzica de finaluri se pare ca ramane aceeasi :) si ma face sa ma gandesc la aceleasi lucruri.
nu stiu insa de ce am asa un nod in gat...

m-am intors din nou in camin. iar sunt nimeni, iar sunt invizibila, iar sunt cineva care nu se ridica la pretentiile astora. sa mancam din nou branza cu salam pe hol, sa facem iar dus cu usa de la baie deschisa pentru ca un neon e prea scump, sa pastram iar mancarea stricata in frigider in oalele imense de acasa. ca si cand nu traim la comun, ca si cand n-ar exista si alti oameni langa noi. chiar daca nu stim macar o cacata de limba straina sa ne purtam ca si cand am fi buricul pamantului pentru ca asa suntem noi, niste parveniti care preferam sa ne cumparam laptop decat sa mancam o macare decenta. mai am o luna. o luna de stat in camin cu niste oameni pe care nu-i suport si care parca imi mananca buna dispozitie. o luna si gata...
si dupa aia? iar o sa inceapa anul universitar din octombrie, iar o sa ma intorc in bucuresti, iar scoala, iar camin, munca...sper sa nu totusi la partea cu caminul...ma rog, speranta moare ultima.

hear you me...

chiar nu mai are nimeni nici o farama de respect sau de bun simt? ca sa nu mai vorbim de diplomatie...
chiar nu-si mai strange nimeni lucrurile dupa el, sau firimiturile dupa ce mananca? chiar nu se mai spala nimeni pe nicaieri? mi-e chiar greu sa cred ca nu mai face nimeni dus dar dupa toate izurile cam asa e...
chiar nu mai stie nimeni cum sa vorbeasca sau cum sa se poarte?
nimeni nu se mai uita in ochii nimanui, toata lumea vorbeste pe la spate pe toata lumea sau uneori, oamenii se barfesc chiar pe fata, se vorbeste despre mine ca si cand n-as fi prezenta.
nimeni nu mai zambeste fara motiv, ne trebuie lucruri importante ca sa zambim, ajungem acasa botosi si ramanem asa pana adormim. si pufnim si trantim si nimic nu ne convine.
asa ca m-am hotarat sa incep sa trantesc si eu usi, sa invart cheia in broasca ca si cum nu mi-as mai dori sa descui niciodata usa aia, sa nu mai spal vase, sa ma transform in buricul pamantului, ca si cand doar eu as munci, doar eu as invata, doar eu as fi obosita, doar pe mine m-ar durea maselele de minte, cele trei, care se chinuie sa iasa.
mi-am dat seama ca uneori sunt cam luata de proasta poporului. ca mai fac cate un serviciu pentru cineva, il mai ajut pe careva la cate o chestie, mai spal farfuriile altora doar ca sa nu mai fie mizerie, cedez locul meu din autobuz, ma angajez ca fac lucruri doar pentru ca as ajuta cumva...si da...sunt luata drept proasta, hai sa zicem naiva. asa ca nimeni nu mai stie sa aprecieze lucrurile marunte facute din suflet? nu se mai apreciaza ajutorul, totul se ia ca si cand li s-ar cuveni? de ce?

just can't seem to find solid ground...

sa presupunem ca la un moment dat, in lumea asta, ar exista un el si-o ea. ea are douazeci si unu de ani. nu cred ca trebuie sa spun mai multe despre ea. toti am avut, o sa avem, sau vom avea o data 21 de ani. stim sau vom sti cum e atunci.
sa presupunem ca el are 27. nu au nimic in comun. el e tot ceea ce ea vedea intr-un barbat pentru care nu s-ar implica niciodata in nici un fel de...nimic. cu toate astea, lui cred ca cel mai bine i s-ar potrivi sintagma 'de treaba' asa ca ea nu prea are ce sa-i reproseze cu adevarat. poate doar faptul ca nu o cunoaste indeajuns incat sa-i dea drumul. sa-i dea drumul pentru ca ea nu are pretentia ca el sa se schimbe, ea nu vrea sa schimbe pe nimeni.
in unele momente totusi, ea se simte foarte familiara, nice and cosy, in preajma lui, pacat ca sentimentul asta dureaza putin, prea putin pentru ca ea sa-l ia in seama.
nici nu se poate spune ca au o istorie impreuna, se cunosc de prea putin timp, chiar daca totul a decurs cu viteza luminii pana acum. uneori ea nici nu mai stie ce sa creada. uneori el ii reproseaza ca ei nu-i pasa, ca el se implica si ea nu. intai a crezut ca ii e frica sa se implice, ca ii e frica sa fie sa cum se simte ea mai bine, ca ii e frica sa ii spuna tot ce ii trece prin cap, ca e complexata de tot ceea ce inseamna ea. apoi a trecut in faza in care nu vede nici un lucru pe care sa il aiba in comun cu el. nici macar vietile nu le au la fel. ea e studenta, ar vorbi ore in sir despre ce se intampla la scoala si nu numai. el lucreaza, il enerveaza serviciul pe care il are si atunci cand ea il roaga sa-i mai povesteasca cate ceva de la servici (saraca, incearca si ea sa gaseasca puncte comune) el ii raspunde ca toti sunt niste prosti. pe de alta parte se enerveaza si ea atunci cand incearca sa ii povesteasca ceva interesant (dupa parerea ei) si el ii raspunde cu replica 'da draga mea, ai dreptate'. (punct)
pentru ea muzica e totul. ar face orice pe muzica. nu poate in schimb sa-si dea seama ce-i place lui. la ce viseaza el. daca viseaza sau nu. uraste femeile alea care stau intr-o relatie doar pentru ca le e frica sa nu ramana singure dar se simte si ea uneori in ipostaza asta. cu toate ca, in momentul razgandelii isi da seama ca a fost singura si ea, multa vreme si de destule ori, si nu a facut compromisuri doar pentru asta.
in momentele de intuneric ii e uneori tare drag de el, il saruta cu drag, i-a spus chiar ca ii e dor de el o data sau de doua ori. si el i-a spus multe...
si totusi...

isn't it ironic?

m-am saturat si de ziua de azi, chiar mi-as dori sa se termine o data. viata e minunata, cu toate taranismele si patetismele ei zilnice. nici nu-mi mai vine sa ies din casa...
in alta ordine de idei, voi pleca la chisinau in ianuarie, macar am ce sa astept, la ce sa ma gandesc, un eveniment notabil (sper) daca tot nu ma gandesc cu sufletu la gura la revelion, macar sa se intample altceva in perioada aia.
in ultimele zile laitmotivul 'viata e nedreapta' (asta foarte delicat spus) a aparaut cat de des putea el sa apara.
deci voi incepe sa falfai...

nu ma mai suport! ascult doar melodii soptite poate or sa ma aduca mai apropae de visele mele, care sunt asa de multe in ca nu stiu ce sa ma mai fac cu ele. dorm prea mult. mi-e foarte sila sa ma duc la scoala in ultimul timp. cum e posibil ca dupa doi ani si ceva de facultate sa pot sa numar pe degetele de la o mana persoanele cu care chiar vorbesc? acasa nu fac nimic. ma tot conving in fiecare zi (de fapt incerc) sa ma apuc de citit serios dar apoi imi revine gandul cu 'mai e timp' si ma las pagubasa.
ieri intr-adevar a fost o zi plina, cu facultate, cursuri, seminarii, chiar si o conferinta (duamne dumnezeule!), cafele in oras cu fetele, cartofi prajiti la resou! acasa (incredibil) si azi ma simt ca si cum as fi fost batuta 5 ore cu ranga in cap.
imi doresc sa vina cineva la mine si sa-mi zici 'stai linistita, n-ai luat-o pe campuri, esti inca normala' pentru ca eu simt ca o iau razna in fiecare zi tot mai mult.

the other side...

cu ocazia implinirii celor 21 de ani ai mei as vrea sa va povestesc ceva. toate experientele mele mai mult sau mai putin esuate, cam de cand am intrat la facultate si pana acum cateva zile...
mai intai m-am intalnit cu un tip, in anul intai, care m-a plimbat prin tot bucurestiul, intr-o groaznica zi friguroasa. timp de 3 ore am schimbat cel mult 3 propozitii, asa ca dupa minunata intalnire a trebuit sa o sun pe andre sa injur vreo 10 minute la telefon, numai de dragul de a deschide gura.
in primavara asta, m-am intalnit cu alt tip, cu care dupa 2 intalniri toate lucrurile erau bune si frumoase, numai ca nu si-a dorit sa ne mai vedem in continuare. nu vreau sa vorbesc prea mult despre asta.
vacanta a avut un inceput mirobolant. m-am intalnit cu un tip in fagaras, cu care am avut nenumarate discutii despre cum ar trebui sa se imbrace o femeie. asa ca in momentul in care am ajuns acasa din bucuresti, si am stabilit sa ne intalnim m-am gandit eu sa 'ma imbrac frumos'. asa ca mi-am luat fusta, balerini, poseta, lucruri din astea pe care nu le port in mod normal. si el ce sa gandeste sa zica...'auzi, iti zic ceva dar sa nu te superi', 'ok', ' daca iti luai dresuri erai mult mai misterioasa'. si ca sa fie totul in regula, de parca n-ar fi contat ca eu am ramas interzisa el continua cu o adevarata teorie despre cat de importante sunt accesoriile in vestimentatia unei femei si 'daca iti pui o curelusa ceva, tot lookul se poate schimba'. si in momentele astea de mare intensitate in capul meu cineva urla 'error! error!!'
asa...apoi a urmat un tip, dupa care salivam cand eram in liceu, care intre timp s-a transformat in cel mai mare drogat din fagaras, care avea singura parte ok, si anume era bun in draci...la toate cele 5 sau 6 intalniri pe care le-am avut nu reuseam sa scap de gandul 'oare de ce m-am legat eu la cap cu asta?'
as mai avea si altele de povestit, numai ca nu vreau sa ma mai gandesc ca ma deprim. as putea sa scriu o carte cu toate experientele de cacat pe care le-am avut in materie de dates...

breathe

vai cate am de povestit, cate s-au intamplat, ce lucruri minunate am facut, oh vai! lucruri minunate care se concretizeaza in...nimic!

• m-am mutat din nou la bucuresti cu surle si trambite...de fapt cu ploaie si aglomeratie, dar am trecut cu bine si peste astea.
• am stabilit si tema (angoasele vietii de zi cu zi) si profesorul de licenta, lucru care ma mai linisteste un pic.
• voi pleca vineri acasa, dupa doua saptamani de zacut in aceeasi camera 113, spre un minunat chef la cabana, unde imi voi sarbatori cei 21 de ani neimpliniti. happy, happy, joy, joy!
• am ascultat The Knife in draci, lucru care m-a mai binedispus intr-o oarecare masura
• va urma un post despre Grecia, care e o tara minunata...m-as muta acolo, pe un sezlong la soare, cu un coctail albastru cu umbreluta alaturi

acesta a fost un post despre nimic, ceva asa...ca sa fie. imi cer scuze.

i wanna steal a piece of time...

a trecut prea mult de la ultimul post. n-am nici o scuza. chiar daca spun ca aproape in fiecare seara, in pat, m-am gandit la cum ar incepe postul pentru ziua de azi. si gaseam niste fraze atat de dragute si de diafane ca ma uimeam pe mine insami...
in vacanta nu s-a intamplat absolut nimic. am planuit diverse iesiri, evident n-am iesit nicaieri in afara de cateva zile amarate la strand. macar atat. acum planuim o excursie in grecia, la sfarsitul lui septembrie. de data asta nu avem cum sa scapam, trebuie sa mergem, mai ales ca am platit deja avansul :)
nu fac nimic toata ziua si uneori am remuscari si mustrari de constiinta. doar uneori. cand devin dureroase mai fac niste exercitii la germana si imi trece. in rest ma uit la friends si is extrem de fericita ca am ajuns la seria 5...joy, joy!
n-am o dispozitie de scris. e foarte ciudat, in mintea mea totul e demn de a fi pus pe hartie, sau ma rog ecran, intr-o forma mai palpabila. dar cand ma apuc propriu-zis de scris, totul se pierde. e ca atunci cand invatam pe rupte inainte de un examen sau de bac, si aveam impresia ca daca o sa deschid gura o sa iasa totul afara...

micile bucurii ale vietii...not!

as vrea as incep cu o explicatie. in sesiune locuiesc mai mult sau mai putin singura. mai mult pentru ca sunt doar eu in camera asta de camin, mai putin pentru ca in camera alaturata de pe modul stau toate cele 4 fete plus prietenul uneia dintre ele. pe modul avem doua bai, una pentru fiecare camera, deci, date fiind cele spuse mai sus, eu folosesc baia mea, ei/ele folosesc baia lor. asa ar fi normal. de fapt asa imi place sa cred ca ar fi normal. asa...acum ca lucrurile sunt clarificate o sa povestesc ce s-a intamplat. (din pacate nu e o intamplare prea...delicata, asa ca cei mici sau slabi de inger sa isi acopere ochii) intr-o zi saptamana asta, cald afara, aproximativ cald in camera. miezul zilei. ma duc la baie sa fac dus. nu bat la usa, pentru ca, nu-i asa, e baia mea proprie, de ce as bate la usa. intru. si descopar....adica il descopar pe individu prieten al colegei de modul, stand pe buda nestingherit. (presupun ca era vorba de number 2, in povestire este implicata si duhoarea) si ghiciti ce striga, nervos acest personaj...ocupat!!! cum adica ocupat?! in conditiile in care are baia lui, sa-si rezolve treburile acolo, nu la MINE in baie! s-a inteles? nu a fost imaginea pe care mi-as fi dorit sa o vad, adica nu mi-as fi dorit sa vad o imagine asemanatoare niciodata, niciodata i say! partea proasta e ca apoi s-a comportat ca si cand nu s-a intamplat nimic asa ca acum trebuie sa bat la usa atunci cand imi doresc sa intru in baia mea, proprie si personala. in condtiile in care sunt singura, doar EU ar trebui sa folosesc baia aia!
trecand la alte lucruri mai putin puturoase...relatiile dintre oameni incep sa devina din ce in ce mai ciudate. n-o sa dau nume, o sa povestesc doar i situatie ipotetica. sa zicem ca exista o relatie intre un el si o ea care dureaza de 2 luni. toate sunt bune si frumoase, ei se inteleg de minune pe toate planurile. bineinteles, exista si mici probleme peste care s-a trecut insa. intr-o zi (cu soare) ea ii marturiseste lui ca ii e foarte dor de mare, ca n-a mai fost de mult si nici nu e sigura ca va merge in viitorul cat de cat apropiat. lui ii e la fel de dor de mare, cu toate ca el a vazut-o, chiar de curand. trecand mai departe, seara, el ii tremite un minunat mesaj prin care o anunta ca pleaca la mare cu doi dintre prietenii lui, prieteni fara obligatii. n-o intreaba daca vrea sa vina, mesajul i-l trimite doar in scop informativ, sa o anunte ca el pleaca. ei, in cazul asta...ce ar putea sa faca ea? sa se enerveze ca el e atat de prost ca nici nu isi da seama ca ei chiar ii e dor de nenorociata aia de mare, si ar fi plecat cu el in secunda doi daca ar fi intrebat-o? sau sa stea calma, convinsa fiind ca nu prea merita sa-si dea osteneala cu un om care nu prea stie ce dorinte are ea? eu, de exemplu, as fi in prima situatie, m-as fi enervat, as fi si plans evident. ea in schimb e intr-o stare cam indecisa...au inebunit toti...
asa ca o concluzie...sesiunea pana in acest punct e ingrozitoare. examenul de ieri a fost ok, ne-am prezentat nenorocitu ala de proiect cat mai 'prezentabil' cu putinta. tema de licenta e in curs de stabilire. proiectul pentru maine e gata, asa ca imi voi petrece ce a mai ramas din aceasta minunata zi de duminica cu nasu in carti si in paginile de net, cu capul plin de Uniunea Europeana, Orientalism, Balcanism, Identitate nationala si europeana (if there is such thing as identitate europeana)

sunburn

sunt plina de spume. facultatea noastra e minunata in timpul anului si absolut idioata in sesiuni. as vrea ca macar o data (!!!) la inceputul sesiunii sa stim datele examenelor si ele sa nu se mai modifice pe parcurs. as stiu sa-mi fac un program. care sa ramana acelasi pentru numele lui dumnezeu!!! toate planurile mi-au fost date peste cap azi cand, evident, un examen si-a schimbat data. asa ca nu mai e pe 8 iunie, e pe 12. de ce? cine a hotarat chestia asta? din moment ce la seminar am stabilit o data impreuna cu profesorul, de ce unii (habar n-am cine, pacat, i-as fi injurat) se trezesc sa schimbe data? am acceptam ca am inghesuit toate examenele in prima jumatate a lui iunie. am acceptat ca ultimul e pe 19, cand putea sa fie pe 25 sau cand se termina sesiunea, am acceptat si sesiunea trecuta sa dam examenele unul dupa altul, cand se intampla acelasi lucru, aveam timp cat incapea. dar dat fiind faptul ca afara e mult prea cald, si nervii sunt intinsi la maxim, de ce sa facem lucrurile si mai de cacat fata de cum sunt ele de fapt? sunt asa de nervoasa ca imi vine sa plang...voi lua un extraveral.

later edit: cu redactarea stau cam prost oamenii. astfel unei serii intregi i s-a ridicat tensiunea la cote ingrijoratoare si apoi a scazut la valori normal in decurs de 10 minute. o sa murim de accident vascular eventually daca se mai joaca astia asa cu noi...