asta am facut anul asta, intr-o ordine aleatoare si nu cronologica, ca tot e totul un haos: 1. in martie am fost la Dancemasters, unde niste copii si niste oameni mari s-au jucat cu sunete si le-au transformat in miscari. am privit totul de la inaltime, mi-a placut mult. site-ul e asta
2. si aici am mai fost dupa ce l-am descoperit pe mishu si-am mai fost sa-l vedem pe mishu si in Iron City in Noiembrie, nu stiu de unde sa pun link dar era chiar inainte de evenimentul asta
si asta a fost 2009. una dintre liste, pentru ca, dupa cum spuneam, sunt obsedata de liste si listute, de lucruri de facut, oameni de cunoscut, defecte, calitati, nopti pierdute.
situatia sta cam in felul urmator: ieri am implinit 23 de ani. stau intr-o casa cu alti 4 oameni. lucrez de 9 luni. am un prieten care are 21 de ani. sunt practic in anul 5 de facultate. el e in anul 2. casa mea adevarata e la 250 de kilometri de locul asta. fac 40 de minute pana la birou in fiecare dimineata. ma trezesc la ora 8. imi plac 2 zile din 7, vinerea si sambata. dorm aproape 8 ore. imi beau cafeaua la ora 10. la ora 4 mi se face oribil de somn. dorm pe 2 perne. m-am mutat in apartamentul asta de o luna. cam asta este viata mea in cifre, simplu, curat. aparent. de fapt ieri am implinit 23 de ani. stau intr-o casa cu un om (pe langa ceilalti 3 oameni) pe care l-am iubit cu tot sufletul meu, un fel de fost...ceva. cu care mi-as fi dorit cea mai frumoasa poveste de dragoste din lume. locuiesc cu omul asta care e acum cu altcineva, pe care il iubesc la fel de mult dar intr-un alt fel. nu vreau sa ma intrebe nimeni, niciodata cum reusesc pentru ca nici eu nu stiu, dar simt ca totul sta atarnat de un fir subtire de ata. nu vreau sa ma gandesc prea mult pentru ca nu sunt sigura ca imi dau seama cum stau lucrurile de fapt. lucrez intr-un loc foarte frumos, cu niste oameni foarte frumosi. nu ma asteptam niciodata sa fie asa, sa ma trezesc dimineata ca sa ma duc "la birou" si sa castig bani (doamne, cat de putini bani) si sa fac un lucru serios... prietenul meu de 21 de ani exagereaza diferenta asta de varsta. nu e ca si cum eu as avea 40 si el 25. 2 ani sunt atat de putin dar nu cred ca isi da el seama cum stau lucrurile de fapt. eu sunt in momentul asta cam inapta, am fost prea fericita si nu mi-am revenit inca din cazatura. o sa ne obisnuim insa cu situatia. chiar daca casa mea adevarata e asa de departe si mi-e dor in fiecare zi de ea si de parintii mei am inceput sa ma simt si aici ca acasa uneori. casa la care ma intorc dupa seriviciu e atat de frumoasa si de plina de oameni care ma astepta cu vorbe bune si zambete si vise. nu m-a asteptat nimeni niciodata in bucuresti sa ma intorc acasa cu masa pusa. e un sentiment nou pentru mine, imi aduce confort si pace, aveam nevoie. restul chiar sunt doar cifre, rutina. de aceea nu conteaza. sufletul meu nu se poate inghesui in cifre. sau cifrele in suflet. mi-am adus aminte ieri ca acum 4 ani eram singura in tot orasul asta necunoscut atunci si te cunosteam de nici o luna. si era ziua mea. si mi-ai adus un buchet imens de crizanteme si-am baut suc. niciodata n-o sa uit. si apoi mi-ai zis ca sunt ca puiul tau cand ti-am spus si eu la randul meu ca mi-e foarte drag de tine. si-apoi... se pare ca asta e viata mea. ca de data asta e o viata in adevaratul sens al cuvantului. cu casa cu serviciu cu scoala cu oameni la care sa ma intorc. ma mai doare sufletul din cand in cand insa. ma doare sufletul ca tu nu esti bine. si ca esti bolnava si nu stiu de ce. poate ca orasul te-a contaminat si eu n-am stiut cum sa-l fac sa-ti dea drumul. as vrea sa te vad zambind mai des sau daca nu te vad macar sa te aud zambind. sa ne bem cafeaua dimineata, ca in fiecare dimineata, si sa-mi spui cat de bine dispusa te-ai trezit, si ce dimineata geniala tocmai traiesti. si sa ma bucur. multumesc pentru vineri seara cand am plans pe umarul tau si m-ai luat in brate si m-ai mangaiat parinteste pe par. si multumesc pentru tot ce-a fost pana acum si pentru ce o sa fie in continuare. si ma mai doare sufletul din cand in cand si din cauza ca asta e sufletul asta al meu. trebuie sa doara ca sa-l simt ca inca mai exista. ca nu e pustiu acolo unde ar trebui sa fie el. ca nu bate vantul. stiu, e un cliseu dar totul e un cliseu de fapt. am cam tot ce mi-am dorit si totusi sufletul doare uneori. si asta e un cliseu. asta e viata. ma plezneste in fiecare zi sentimentul asta. asta e viata.
mi-e frica rau, frica, frica, frica. cum sa supravietuiesc in timpul saptamanii? cum sa fac sa treaca mai repede cele 5 zile pana la weekend? nu un weekend anume, ci orice weekend. cum faci lucrurile sa mearga? cum faci sa fi tu cu cine vrei? cum sa te convingi ca ce faci e bine? cum faci sa fii la fel cum esti cu un om pe care il iubesti din tot sufletul, cu alt om, nou, de care ti-e drag de mori? cum sa-l faci pe omul de care ti-e drag de mori, si care e obosit mort, sa fie entuziasmat tot timpul, asa cum era cand l-ai cunoscut? cum faci sa dureze? cum sa traiesti doar in si pentru weekend? cum sa te integrezi in viata altcuiva? cum sa faci sa ai amintiri comune cu un om de care ti-e drag de mori? cum sa fac? de 3 saptamani nu mai respir, nu mai mananc, nu mai beau, nu mai zambesc, nu mai dorm decat cu aceleasi ganduri. de 3 saptamani traiesc viata altcuiva, alta viata, respir alt aer, ma trezesc in fiecare dimineata alta. si 3 saptamani e asa de putin, si eu simt asa de mult. si vreau sa simt mult, totul daca se poate. mi-e frica tare. mi-e frica de toate substantele care ma fac mai fermecatoare, mai volubila, mai prietenoasa, mai draguta. mi-e frica de tacerea mea de care nu pot sa scap. mi-e frica de taceri in general. mi-e frica si de cuvinte uneori. pe care le spun repede ca sa scap o data. mi-e frica de intrebari, mi-e frica de planuri de viitor. niciodata in viata mea insa, n-am fost mai fericita. niciodata in viata mea nu m-am simtit asa. nu m-am trezit dimineata devreme (la 7 jumate dimineata, adica nu oricum) si sa zambesc. intr-una. in acelasi timp imi dau seama ca prietenii mei nici nu stiu cum suntem noi de fapt. ca n-am fost asa fericita ca acum niciodata in viata mea si din cauza lor. nu a tuturor dar oricum... cum faci sa dureze?
Da...asta e primul post pe care il scriu dintr-un tren plin de somn si dimineata. Nu mai stiu ce e in capul meu in ultima vreme. Mi se pare ca toata lumea are alte preocupari, pe care ar trebui sa le am si eu, dar, surpriza, nu le am. Fiecare se pregateste in felul lui pentru viata si pentru supravietuire iar eu stau si visez si nici macar nu-mi pare rau pentru ca fac lucrul asta. Poate, totusi, din ianuarie o sa pot sa plec...departe de locul spre care ma indrept acum, si-o sa fac cumva sa n-am semnal pe telefon si nici mesaje sa nu pot primi. Si-o sa ma regasesc cumva dintre toate sentimentele astea contradictorii, o sa iasa cumva la suprafata ceea ce sunt eu, fara nimic altceva sau fara nimic din altcineva.
Am mai zis lucrul asta dar simt nevoia sa ma repet. Eu nu sunt facuta pentru lumea asta...eu ar fi trebuit sa traiesc intr-o vreme cu rochii lungi, corsete stranse, flori in par, povesti, magie si plimbari pe cai albi in timp ce afara ploua torential. Eu as fi crezut in zane si copaci si fauni si druizi, in centauri si pitici, in baghete magice si praf de stele. Si acum cred in toate lucrurile astea doar pentru ca altfel mi s-ar parea viata prea seaca si trista.
Din categoria “lucruri pe care le-am facut cu drag de cand n-am mai scris” trebuie sa va povestesc ca am fost la Tricky...si a fost orgasmic. Stiu ca unora nu le-a placut, ca pentru unii calitatea nu a fost punctul forte al concertului dar pentru mine a fost exact asa cum a trebuit sa fie. Exact asa ma asteptam sa sune, exact asa ma asteptam sa simt, exact asa ma asteptam sa-mi curga sunetele si respiratia lui prin vene si exact asa ma asteptam sa-mi simt toti porii invadati de prezenta lui si de tot ce ma leaga de muzica asta. N-am uitat nimic din perioada aia. N-am uitat cum pe 26 noiembrie, acum cativa ani (doamne, apropo de asta...am 22 de ani...atunci aveam 17) ne-am sarutat prima oara in fata la o librarie din Fagaras, dupa o seara intreaga de discutii despre rata la cuptor cu portocale, si ochi sclipitori de fericire (ai mei bineinteles. Pentru ca venisei acasa, pentru ca era iarna, pentru ca erai in fata mea, pentru ca te iubeam asa de tare si atunci reuseam sa ascund lucrul asta asa de bine ca nici dureros nu era).
Din aceeasi categorie, este pentru prima oara de cand m-am mutat in Bucuresti si mi-e drag, drag de fetele cu care stau. Chiar daca stam 5 persoane in camera aia minuscula, chiar daca baia o sa ajunga intr-un stadiu avansat de descompunere daca nu ma transform eu subit si dintr-o data in instalator, chiar daca nu mai avem loc de nimic, mi-e foarte drag de ele...
In schimb, din categoria “lucruri pe care le-am facut din cauza sclipitoarei mele inteligente si a capului pe care mi-l port in nori”, am cazut pe strada...asa, pur si simplu. Pe trecerea de pietoni, fara tocuri, in adidasi, fara sa calc in gropi sau ceva de genul asta. Vineri, acum doua saptamani, in jur de ora 10 seara, la trecerea de pietoni de la Grozavesti m-am imprastiat pe asfalt, si primul gand a fost “sper ca nu mi-am rupt pantalonii”. Mi-a pocnit glezna dreapta, eterna glezna dreapta, mi-am bulit destul de rau genunchiul stang si mi-am zdrelit ambele palme. Si evident, in secunda a doua am inceput sa plang. De durere si de nervi. M-am tarat cumva pana pe trotuar, la vreo 30 de secunde a oprit o masina din care au coborat doua tipe sa ma intrebe daca sunt bine, ca ma vazusera de la celalalt semafor cum am cazut. Fetele erau foarte dragute dar s-au cam speriat cand eu am inceput sa-mi bag si sa-mi scot, si sa emit toate injuraturile de pe aceasta planeta, foarte ne-domnisoara like, asa ca au plecat. Asa ca m-am asezat pe o banca si-am sunat-o in agonie si lacrimi pe Andre. Care credea ca ma prapadesc de ras dar de fapt eu plangeam cu sughituri. Si glezna se umfla si amortea si se-ncalzea si eu tot pe banca. Ma rog, pana la urma am ajuns la urgente, am ajuns la ortopedie, am ajuns desculta pe-o masa din aia, am ajuns si la radiografie (cu greu am ajuns pana acolo, topaind intr-un picior prin spitalul universitar). Si in cele din urma am ajuns si inapoi acasa. Foarte draguta iesire de vineri seara. Si cum era weekend, si fetele pleaca acasa, am stat singura cuc doua zile intregi. Am baut cat mai putina apa ca sa nu trebuiasca sa ma duc prea des la baie (adica deloc, pentru ca nu puteam sa ma misc...deloc). acum daca ma gandesc poate ca a fost mai bine ca am stat singura, pentru ca nici dus n-am reusit sa fac decat duminica seara asa ca nu cred ca eram o prezenta prea placuta. Lucrul de care imi pare cel mai rau e ca in momentul in care te-am sunat sa-ti spun ca ma intorc de la spital dar sa nu te sperii ca sunt in regula, ai inceput sa te comporti ca si cand ti-as fi comunicat ca sunt insarcinata. Urat din partea ta, si cred ca e pentru prima oara cand gandesc chestia asta cu toata sinceritatea din lume, dar nu meritam sa te comporti asa.
In timpul asta in care n-am mai scris ne-am despartit, ne-am gasit, am plans si-am ras, am cunoscut oameni (chiar si din categoria aia “nu vreau sa nu-i mai vad niciodata”), mi-am dorit, am primit, mi-am dorit si mai mult dar n-am stiut cum sa fac sa fug in alta parte decat zarea spre care planificam sa fug. Si inca imi mai doresc sa fug. Si o sa si fug la un moment dat. Si imi doresc in continuare.
O sa fie prea complicat daca o sa scriu in continuare. Ma opresc.
spunem minciuni sau lucruri care stim ca o sa-i raneasca pe cei care ne sunt dragi cu zambetul pe buze, cu un rictus obosit care probabil vrea sa insemne ceva de genul "stiu ca sunt de cacat ca iti spun lucrurile astea dar nu-mi pasa". asa ca nu mai stiu cum sa ma comport cu niste oameni care imi sunt asa de dragi de scrasnesc din dinti. nu mai stiu, mi-e frica sa spun orice. daca se enrveaza, daca nu spun lucruri indeajuns de inteligente, daca...daca nu ma mai ridic la inalimea asteptarilor? mi-e rau cand ma gandesc ca ma pufneste plansu in mijlocul unei conversatii in care eu fac eforturi supraomenesti sa fiu sau sa zic ceea ce ii mai bine sa zic... stiu ca intrebarile de genul "de ce nu mai poate fi ca inainte?" nu-si au locul aici, pentru ca sunt prea puerile si ar denota faptul ca nu m-am maturizat deloc, si...toata lumea se maturizeaza. toti au vietile lor, treburile lor...ce loc mai am eu cand imi doresc sa ajut, sau sa fiu de folos in vreun fel...ce loc mai am? tot ce stiu este ca nu mai pot. nu mai pot pur si simplu...cuvintele din conversatiile astea ar trebui sa vina natural, ce conteaza ca nu au nici un sens,scop, finalitate? suntem noi doi care vorbim si asta ar trebui sa conteze. adica doar asta. mi-e foarte greu sa descriu starea asta pe care o am in cap, caci in afara capului meu se pare ca nu se mai intampla nimic. ma strofoc foarte tare sa port niste dicutii, sa ii fac din nou pe prietenii mei, prietenii mei. si mi-e greu...si nu mai pot...
este ora 3:04. scriu cu diacritice căci se pare că nu mai e voie altfel. nu e voie nici cu note de subsol. completez bibliografii şi referinţe. şi totuşi sunt foarte calmă. multă lume se aştepta să mă crispez şi să mă stresez la maxim în perioada asta. sinceră să fiu şi eu mă aşteptam să mă sui pe pereţi şi să-mi plâng în pumni în fiecare seară. mai închid uneori ochii şi imi imaginez că sunt în cu totul alt loc, că sunt cu totul altă persoană. dar nu durează prea mult pentru că nu mai am răbdare. nu mai am răbdare să-mi imaginez, vreau să se întâmple odată... din boxe o voce foarte frumoasă îmi spune "i know you are good for me" şi ah ce-aş mai vrea să spun şi eu chestia asta cuiva... zilele trecute am terminat cu facultatea, partea practică adică de dus la cursuri şi seminarii, dat examene şi făcut proiecte. acum nu mai am de făcut decât licenţa...şi gata. şi atât. şi s-a terminat. şi eu nu mă simt schimbată cu nimic faţă de cum eram acum 3 ani. singurul lucru pe care îl regret e că nu mi-a zis nimeni acum 3 ani cum o să fie în oraşul ăsta. aăa că atunci când m-am mutat aici vedeam Bucureştiul pentru prima oară. 3 ani am încercat să mă conving că aici e locul meu. n-am reuşit aşa că acum îmi fac planuri. poate că asta s-a schimbat la mine, faptul că îmi fac planuri. eu nu prea obişnuiam să-mi fac planuri. dar am 21 de ani, poate că ceea ce o să fiu cu adevărat abia acum începe.
vineri, noiembrie 23, 2007
am trait multe momente frumoase. in fagaras si apoi in bucuresti (mai putine ce-i drept dar notabile, macar atat). la mare, la munte, in grecia si-n polonia, vara si iarna. cand am intrat la liceu si lumea era a mea (nu pot spune acelasi lucru si despre intrarea la facultate), cand ne plimbam prin ninsoarea aia si zapada ne ajungea pana la genunchi si noi mancam ingetata, cand veneam la tine si ascultam compact, cand ai fost bolnava si gateai cartofi prajiti in fiecare zi special pentru noi, cand am mancat prajituri si-am baut sirop de chimen (sau ce era ala) la 4 dimineata intr-un subsol cu niste prieteni buni. sau atunci cand ne-am dus in singurul bar de rockeri din fagaras si tu erai sclipicioasa si eu imbracata in roz si toti pletosii aia se uitau crucis la noi, sau atunci cand dupa o zi intreaga de servit pe terasa mergeam in club rupte de oboseala. si atunci la mare, dupa combinatia noastra fatala de cola cu fanta, cand mergeam pe linia alba de pe mijlocul drumului si cantam 'i'm gonna soke up the sun' (sau cum s-o fi scriind soke ala), sau cand am fost la casute si ne-am inchis acolo in una dintre ele si-am pufait un pachet intreg de tigari ascultand chop suey? si dupa aia apartamentu din piata chibrit, cate a mai auzit si el. de la crizele de ras isteric pana la dezvaluiri cu lacrimi in ochi. si atunci cand am fost la mare exact acum doi ani pe vremea asta. imi si imaginez ce fete aveam, ca niste copii din aia care nu mai vazusera marea in viata lor. "mica alba!!!" si saracu patric, care se uita cu niste priviri pline de mila la noi. si toate camerele de camin in care am stat in astia doi ani jumate, cate au mai vazut si ele...mai stii cand stateam cu picioarele iesite aproape cu totul afara pe pervaz si fumam noaptea, si ma bucuram tare ca imi imaginam ca sunt pe terasa, si vantul imi falfaia printre degete. sau atunci cand mancam cartofi prajiti la pachet de la spring pe-o banca la fantana la universitate si n-am vrut sa ii dam lu tiganusu ala suc si ne gandeam ca o sa ne scuipe. mai tii minte cand ai vrut sa schimbi asternuturile doar pentru ca nu erau portocalii? sau cand am mancat dimineata omleta cu biscuiti in loc de paine, si-am baut si un pahar de lapte, chiar daca mie nu-mi place laptele, dar nu vroiam sa comentez ca sa nu se rupa vraja? mai stii cand mi-ai adus buchetu ala mare de flori de ziua mea, si eu ma simteam asa de singura si parasita in orasu asta, si cand l-am vazut imi venea sa-ti sar de gat, dar nu se putea ca ieseam pentru prima oara in oras cu tine...? mai stii cum era cand nu puteam sa-ti spun un cuvant, si tu iti tot cereai scuze ca vorbesti prea mult, dar asa esti tu, si venisei direct de la servici imbracata intr-un sarafan foarte trendy, si eu eram vai de capu meu si ma tot gandeam, uite ce tare e imbracata alex, si eu..? si acum? uite unde suntem acum :D sau mai stii saptamana aia la timisoara in care nu am facut nimic altceva decat sa jucam remi, sa fumam si sa mai si plangem din cand in cand de frumos ce era si de tristete pentru ca stiam ca n-o sa ne mai intalnim noi cu asa ceva...si cand s-a intors mama ta de la mare si a gasit doua subnutrite, care se hraneau cu ursuleti haribo si paine cu unt toata ziua. dar macar s-a intors intr-o casa cu o perdea curata la bucatarie pentru ca tocmai o spalaseram ca sa nu mai puta a fum...:) si de atunci nu ne-am mai vazut, si mi-e dor rau de tine ah si cate as mai scrie...
luni, iunie 04, 2007
m-am indragostit de tricoul asta ...tocmai azi cand se termina the sales la threadless. but then again, asta e viata. mai am 2 examene, as putea sa spun teribile dar as fi un pic departe de adevar. in comparatie cu alte facultati nimic de la noi nu e teribil. ma simt mai relaxata cu cererea de licenta semnata, si tema in curs de stabilire. cand o sa fie titlul in forma finala o sa-l comunic si lumii. o sa fie o surpriza :P vreau acasa badly. n-am mai fost de o luna jumate, tocmai mi-am batut recordul personal. joi era sa mor de depresie si de dor de acasa dar azi e totul bine...
de ce ii facem sa sufere pe oamenii care ne iubesc? de ce suntem nehotarate? ce asteptam? nu mi-a trebuit decat un moment de slabiciune si acum mi se pare ca s-a stricat totul. stiu ca tu stii. poate tu stii prea multe de fapt si asta e problema. oricum, ideea principala e ca imi pare rau. n-am vrut sa te dezamagesc si nici nu vreau sa te frec cu toanele mele. cu toate astea ne purtam mai frumos cu cei care nici nu ne baga in seama, cu cei carora le e teama sa ne priveasca in ochi macar, cu cei care nu stiu sa isi asume niste riscuri. ne framantam pentru niste probleme minore, care nu merita atata atentie din partea noastra. de ce nu ma suna? oare cu ce am gresit? n-am fost destul de draguta/spirituala/amuzanta? de fapt ar trebui sa lasam chestiile astea efemere in pace. probabil ca nu suna pentru ca ii e frica. probabil ca din cauza ca totul a iesit prea bine si tu ai fost deosebit de draguta/spirituala/amuzanta...dar sa nu ne umflam prea mult in pene. doar suntem asa cu cei care nu merita de fapt. normal, fetelor bune le plac baietii rai si oricat de cliseistic ar suna tind sa cred ca e foarte adevarat...din pacate. in alta ordine de idei viata e destul de cacacioasa in 113 de la etajul 1. mai ales cand ploua afara.
iar am ajuns intr-o dispozitie din aia de facut liste cu ce-mi doresc...asa ca here goes:
perdele portocalii (ca sa-mi pot indeplini o data toate visele si fanteziile)
borcanul cu gem de capsuni de la bucuresti
sa nu-mi mai fie frica
ceva cu miros de vanilie
sa pot umbla in balerini fara sa-mi fie frig
sa pot efectua operatiunile vopsit/spalat pe cap/intins parul in maxim 20 de minute. (altfel imi ia cam 2 ore, daca nu si mai mult) *oare de cand am devenit eu asa 'into my hair?'*
sa descopar niste muzica frumoasa, alta decat ce am ascultat non stop vacanta asta (urma, smokecity, todora enache)
o viata sociala
soare
sa fie dimineata
o pereche de blugi cum nu s-a mai vazut (adica sa-mi placa si mie)
o pereche normala de boxe
casti cu microfon
sa nu-mi mai fie frica (stiu, am mai zis asta o data da chiar imi doresc mult lucrul asta)
sa am cu cine iesi la o cafea/suc dimineata...ador dimineata
of... p.s. asta e postul cu numaru 100. happy, happy, joy, joy.
m-am tot gandit sa fac un fel de remember 2006. poate daca o sa scriu ce am facut efectiv o sa-mi schimb parerea despre anul asta. momentan mi se pare ca a fost un an de cacat. Asa ca…here goes…
anul a inceput cu sesiunea…cred. Inainte de examenul la psihologie sociala am fost la concert vita de vie, foarte frumos, foarte frumos indeed. Primavara care a trecut am dus-o intr-o depresie continua, am mai citit acum din insemnarile mai vechi si mi-am dat seama cam cat de distrusa am fost. Nu-mi mai aduc aminte mai nimic de atunci in afara de faptul ca pe 26 aprilie am inceput lunga relatie din viata mea. Poate, la un moment dat o sa scriu un post si despre asta. Acum nu ma simt in stare sa expun pe tapet tot ce s-a intamplat…
apoi a fost momentul litoralul romanesc de 1 mai. Am si o insemnare despre asta. Total neinteresant. Oameni neinteresanti, cu care nu am avut si nici nu am nimic in comun. In afara de andre bineinteles.
Pe 20 si ceva mai mi-am facut tatuajul. Momentul de senzatii tari de anul trecut. :P
Luna iunie a fost plina de sesiune, caldura, am fost lipicioasa, transpirata, nervoasa, obosita, pe scurt, vai de capul meu.
Dupa penultimul examen am plecat acasa, ca sa particip la minunata nunta din familia noastra. Am strapuns piepturile tuturor cu floricele, a fost minunat.
Cand, intr-un tarziu s-a terminat si sesiunea, am fost la deftones…si despre asta am o insemnare. Nu mai am cuvinte in schimb sa mai descriu cum a fost. Maretul eveniment al anului 2006.
Dupa deftones am plecat acasa, si aici a inceput lungul sir de probleme ale cuplului. Habar n-am ce s-a intamplat…toate problemele m-au depasit total.
Am fost impreuna la placebo. Si aici o fost foarte fain, exceptand faza cu taxiurile la ora 11:30, de care nu vreau sa-mi aduc aminte. Si patul ala incomod…si drumul inapoi spre casa, de la bucuresti…
Tot in vacanta de vara am fost in practica la tismana. Suuper tare. O saptamana de chill out.
In august am fost la mare. Precum niste batranei ne trezeam la 10, stateam pe plaja pana la 12, mancam, ne intorceam pe plaja la 3 jumate 4 si eram in camera inapoi pe la 8.am avut vreo doua tentative de alcoolizare incununate de succes si inca vreo doua insuccese la capitolul asta.
Episodul timisoara a fost, cred, cel mai reusit. Doua saptamani m-a durut la basca de absolut tot. de cand a plecat bia la timisoara nu cred ca am mai stat asa de mult impreuna. Of…
Am fost cu cortul in plaiu foii vreo 3 zile, in care ne-a plouat de n-am mai stiut de noi, asa ca nu mai are rost sa povestesc cu lux de amanunte.
Si a inceput minunatul an universitar. A inceput cu o saptamana in care am fost homelessa si am locuit la andre, ce-a de-a doua andre de fapt. Am fost in apartamentul ala, timp de o saptamana trei andree, christa si eu. Foarte dragut.
Si m-am mutat si in camin. Nu vreau sa ma mai gandesc cum a fost la inceput. Am citit trei carti de plictiseala. Acum e super bine. Chiar imi place. Despre aventurile din modulul 113-114 in alta insemnare insa :D
Pe 20 octombrie daca nu ma insel am fost la interviu la boomtv. Am luat interviul si am inceput sa lucrez de pe 1 noiembrie. Mare greseala, foarte mare greseala. Si acum mai am cosmaruri cu call centerul ala.
Intre timp, pe 24 octombrie, am implinit mirifica varsta de 20 de ani, prilej de marete bucurii pentru clan. Vai, dar cat de frumos.
Pe 26 noiembrie ne-am despartit…dupa exact 7 luni. Nu stiu ce nu a mers…nu mai vreau sa ma gandesc de fapt…
Pe 4 decembrie mi-am inaintat demisia si 17 decembrie a fost ultima zi de lucru. Happy, happy, joy, joy.
Am mai avut aproximativ 4 zile de mers la scoala si predat priecte, prezentat in fata unui amfiteatru plin, plin lucrarea despre civilizatia romana sateasca, reinceput cartea despre dictatul de la viena, facut referat despre miscarea legionara si late chestii nesemnificative
Joi, pe 26 decembrie am plecat in sfarsit acasa. Oh happy day. Dupa vreo 4 zile de iesit in club, si chefuri am cazut rapusa la pat (asta e…neobisnuinta). Inca 4 zile de zacut.
De revelion a fost un mare cacat, dar spre sfarsit s-a mai redresat, asa ca am ajuns acasa ieri la 11 jumate. Aceeasi persoana care ne-a salvat revelionul acum 2 ani, l-a salvat si anul asta, asa ca pe aceasta cale ii multumim
Aseara ar fi trebuit sa fie minunat, magnific si de vis dar n-a fost asa ca am stat acasa, eu si andre, si ne-am uitat la un film cu harisson ford. Of…
Asta a fost anul 2006…in 22 de puncte…si tot ce am de zis acum, la inceput de 2007 este…of…
imi e lene, dar foarte lene sa scriu ce s-a mai intamplat. o sa fiu in natalul fagaras pana miercuri, moment in care o sa ma intorc in bucuresti pentru a da un mirobolant test la statistica, din nou. am scapat pentru cateva zile de firimiturile de pe covor, de cojile de oua fierte si de samburii de masline. am scapat de hainele aruncate peste tot, de baia aburita, de furculite murdare. da! recunosc! i'm a cleaning freak!!
dupa ce mi-am petrecut toata minunata zi de luni citind o carte despre 'youth' si sociologia varstelor la sala de lectura cu un neon in ochi si muci in nas, acum mi se tranteste colac peste pupaza ca la net ii deschis numa pana la sase si sa nu stau mult. what the fuck!?!?! bine macar ca renceziile minunate le avem pentru saptamana viitoare, asa ca pana atunci astept cu nerabdare un posesor de calculator plus imprimanta sa isi faca mila...ii vorba numa de cateva pagini. intre timp, creierul o sa mi se atrofieze din cauza de muci...
ps. orice folosire a cuvantului 'minunat' in aceasta insemanare este pur ironica.
joi, noiembrie 10, 2005
si mai sunt nervoasa pentru ca mirosul tau inca mai persista...
well...ma meditez intens in bucresti situatia ii cat se poate de nasoala numai ca nu am ce face. am reusit sa ma obijnuiesc cu stilul de cacat de aici, cu "ce faci fata?" si cam cu tot ce exista in general...asta e prima insemnare scrisa dintr-un icafe, lucruce nu-mi surade. trebuie sa am The Mood ca sa scriu ceva coerent....se pare ca n-am...
luni, iulie 25, 2005
am intrat la facultate...nu simt nimic, e ca si cum nu mi-ar pasa...
mi-am dat mainile prin razatoare...mai devreme bineinetles...lucru notabil insa dat fiind faptul ca acum ma pisca la orice miscare...vreau numai sa ascult Tricky si sa nu mai fiu stresata. materia mea cenusie nu mai rezista prea mult...
ii ceva magic :P il iubesc pe tipu asta, adica imi place despre privirile lui. totul e o coincidenta. o imensa coincidenta...imi plac oare coincidentele?
duminică, mai 01, 2005
e o zi tare prolifica din cate imi dau seama...ce face plictiseala din om. visez cu jind la ziua de maine, soare, eu zacanda prin vreun cotlon, fumand, lipsita de plictiseala si de orice alta grija. o sa fie magnific, minunat, stralucitor...parca ma vad. ...m-am trezit. nu cred ca am mai trait ceva magnific, minunat si stralucitor vreodata asa ca nu stiu despre ce e vorba...vise, fantezii. trebuie sa ma apuc de lectii. trebuie sa ma apuc de lectii. trebuie sa ma apuc de lectii....TREBUIE SA MA APUC DE LECTII!
