miercuri, iulie 01, 2009

are we human?

de fiecare data cand mi s-a intamplat ceva bun (sau ma rog, aveam eu impresia ca e bun, sau ca mi se intampla mie) am zis ca nu scriu, ca poate ar fi o piaza rea, ca daca scriu sigur o sa se termine prea repede. dar acum se intampla ceva bun cum nu s-a mai intamplat pana acum. e bine de tot. oricum am impresia ca daca vorbesc despre, sau scriu despre sau orice, n-o sa mai fie la fel de bine. ma rog, eu savurez oricum.
asa ca ajung in fiecare seara acasa si imi vine sa zambesc, si ma trezesc dimineata si zambesc la fel, ma mai trezesc la birou in mijlocul zilei, rupta de somn si de caldura ca zambesc. zambesc intr-una de cateva zile. si visele mi-s pline, si zilele la fel. si rasaritul de duminica de pe autostrada soarelui cu underworld in urechi face cat toate diminetile in care nu-mi venea sa ma ridic din pat. si soarele din par din aceeasi duminica dimineata la fel...si noptile astea nedormite, si zambetele pana la urechi, si plimbatul pe stradute dupa ploaie, si buzele si mainile si tot. am ramas fara cuvinte...
in alta ordine de idei maine...The Killers (chit ca dupa aia n-o sa mai am bani nici sa respir, dar sa savuram zic...)

vineri, iunie 26, 2009

i can't go where i want to...

imi trebuie doar un gest. nu trebuie sa stiu ce e in mintea ta, e de ajuns sa faci doar un gest. un gest care sa ne descatuseze de tot ce-a fost pana acum, de incertitudini si asteptari si vise neimplinite.
imi trebuie doar un cuvant. nu trebuie sa te pregatesti cu discursuri, e de ajuns un singur "hai". eu atunci as intelege toata alergatura de pana acum si-as veni de cate ori as putea.
imi trebuie doar o privire. nu trebuie sa faci nimic ca sa ma impresionezi, e de ajuns sa te uiti o singura data in ochii mei si o sa-ti dai seama cum o sa fie de acum inainte.
imi trebuie doar un gest sau un cuvant sau o privire. nu-s lucruri complicate. tu trebuie doar sa stii. si apoi sa-mi spui ce-ti trebuie tie, ce ar trebui eu sa fac ca sa ne trezim la realitatea noastra? cum ar trebui sa fim ca sa ne fie bine?

miercuri, iunie 24, 2009

take this life, take it all...

m-am chinuit si ieri sa scriu un post de vreo doua ori dar n-am reusit asa ca m-am lasat pagubasa, internetul asta de la serviciu sucks.
nu stiu ce sa mai povestesc. lucrurile se repeta dar parca se si precipita putin. se intrevad planuri indraznete de viitor dar prea putin realizabile dupa mine. ar fi frumos totusi sa se intample macar 50% din lucrurile care sunt planificate pana acum. concediul la venetia din august, mutatul din camin din vara asta (dupa ce strang niste bani evident, lucru de atlfel aproape imposibil), gatitul in bucataria proprie si personala, cateva zile de abandon total la timisoara...si ar fi frumos ca totul sa se intample alaturi de cine imi doresc, altfel parca n-ar avea atata farmec.
in rest nimic, caldura, noapte, vise, fum, weekenduri frumoase, trezit de dimineata, culcat devreme, citit, ordine si disciplina. cine-ar fi crezut?

vineri, iunie 19, 2009

am descoperit site-ul asta (foarte dragut, ne place ideea) in timp ce transpiram asiduu la birou, unde lumea se porcaie pe tema "aerul conditionat. oprit sau pornit?" si visam la patul meu de acasa, pe care pat zace in momentul asta laptopul meu de acasa, care din lipsa de spatiu, atunci cand dorm zace chiar si pe jos. si ca orice femeie obsedata de haine si care si-ar dori sa-si imbrace in lucruri noi cam orice obiect pe care il detine m-am hotarat la hainuta asta:

o sa fie cam greu cu lipitul dat fiind faptul ca am doua maini stangi :)

marți, iunie 09, 2009

iar si iar si iar si iar si iar si iar......de 5 ani iar si iar

marți, iunie 02, 2009

throw it all away

cred ca am ramas singura de tot. cred ca am gresit ceva pe parcurs. cred ca m-am purtat urat candva. cred ca nu mai stiu sa ma port. cred ca mi-e rau demult si de tot. cred ca e ceva in neregula dar nu-mi dau seama ce. cred ca nu mai stiu sa ma bucur. cred ca nu ma mai intelege nimeni. cred ca tot ce-am simtit pana acum a fost banal si cliseistic. cred ca n-a inteles nimeni nimic din sentimentele mele de pana acum (asta in legatura cu penultimul punct). cred ca mi-e foarte frica sa ma duc acasa pentru ca o sa ma intorc inapoi aici. cred ca ma complac. cred ca sunt prea comoda. cred ca depind de prea multe lucruri, de prea multa lume. cred insa ca mai am putina rabdare.
nu cred ca asa trebuie sa fie viata. nu cred ca aici e locul meu. nu cred ca mai pot fi coerenta.

vineri, mai 08, 2009

in my memory...

respir incet, incet de tot ca sa nu ma sting. nu mai stiu ce sa mai fac in continuare, din aceleasi motive. ma indragostesc de toti barbatii din cartile pe care le citesc. de Catul Bogdan, de Petre Barbu, de Alex Dobrescu. toti mi se par arsi de soare si de vant, cu povesti si vise, seriosi si indragostiti si ei la randul lor. ma indragostesc in metrou, in fiecare zi, la dus si la intors. tot de ei...
in unele nopti mai fug de acasa...in alte case. fug doar ca sa nu mai fiu aici. as vrea sa am unde sa fug in mod constant, sa nu-mi fac probleme de fiecare data cand bate vantul plecarii ca nu am unde sa ma duc...
tot mi-e dor de tine. tot nu-mi vine sa cred cum suntem. aproape in fiecare zi ma gandesc cum eram acum 4 ani pe vremea asta. partea buna e ca-mi vine sa zambesc amintindu-mi, partea proasta e ca ce se intampla acum e mult diferit fata de cum era atunci.
si peste toate astea...sunt asa de obosita. nu-mi explic de ce. ma pocneste somnul in moalele capului, in mijlocul zilei, nu are importanta unde sunt. la birou, la scoala, in metrou, pe drum. ma molesesc uneori la gandul patului si nu-mi vine decat sa dorm...si nu-mi permit sa dorm. la serviciu e cate ceva de facut in fiecare secunda, acasa e tot timpul curatenie de facut si mai vine si sesiunea in doua saptamani, si apoi vara, si toropeala, si asfaltul incins...
de ceva vreme sunt intr-o continua asteptare, nu stiu ce/pe cine astept...astept sa se intample ceva bun.si-o sa se intample numai sa nu fie prea tarziu...

marți, martie 31, 2009

warmer than warm...

de atatea ori am scris despre cat sunt de pierduta, de indecisa, de vai de capul meu...
m-am aruncat in tot felul de combinatii (mai mult sau mai putin dubioase) poate, poate lucrurile or sa se rezolve. am incercat sa trec peste lucrurile care m-au facut sa sufar dar realizez ca m-au facut sa sufar atat de tare ca nu pot sa trec peste ele. au ramas acolo, si acolo vor ramane tot timpul, orice as face. va trebui sa invat sa traiesc cu ele, cu amintirea lor.
m-am plictisit dupa doar cateva zile, mi-am dat seama ca nu-i bine cu "prea bine". m-am sustras, am intors spatele si-am fugit, de fapt cred ca inca fug. nu stiu daca am luat decizia corecta. nici nu conteaza de fapt, pentru ca am luat-o deja si nu ma mai pot intoarce inapoi.
as face liste si listute cu esecuri, cu momente in care m-am simtit cu adevarat fericita, cu greseli, cu oameni, cu vise, cu fantezii, cu cuvinte spuse sau scrise, cu nopti de tot felul. le-as insira pe toate ca sa mi le aduc aminte, nu ca sa le regret. tot ce-am facut e bun facut. as umple foi intregi cu numere de ordine...
de data asta nu sunt pierduta insa. viata are cat de cat un contur. as vrea sa fug de aici ce-i drept, as vrea sa nu fiu cea mai mare, as vrea sa se termine o data cu vasele astea nespalate de patru ani, cu mizeriile astea mici care ma inconjoara, cu nesimtirile si cu lipsa asta de bun simt. as vrea sa nu ma intorc de la serviciu la o camera care nu seamana a casa deloc. as vrea sa gasesc o solutie mai buna decat o lista cu ce trebuie sa facem ca sa convietuim mai civilizat.
ti-am zis si tie ca imi tot aduc aminte de noi, ca mi-e dor de tine, ca parca am fi trait doar momente frumoase, asa imi aduc aminte de povestea noastra. cred ca imi aduc aminte si de lucruri neintamplate inca, de visele pe care le aveam atunci. imi tot aduc aminte, imi tot pare rau, sunt din ce in ce mai batrana si mai usor de impresionat. de fapt nu, nu sunt batrana, ma simt doar invechita...
cred ca o sa ma apuc sa-ti scriu scrisori. scrisori lungi de dragoste, pompoase si pline de figuri de stil, cu inflorituri la colturi. scrisori inventate doar ca sa ma vindec. scrisori adevarate care sa-mi faca bine. o sa incep sa-ti scriu scrisori pe care o sa le pun la posta, cu destinatar si expeditor. si o sa le astept inapoi pe ale tale. de fiecare data cand o sa intru in casa o sa am emotii de asteptare si-o sa fiu dezamagita daca cutia mea postala o sa fie goala, si-o sa fiu fericita daca o sa ma astepte o bucatica de hartie. o sa-ti scriu despre tot, despre cum sunt, despre cum ma simt, despre cum ma face sa ma simt viata asta noua. o sa-ti scriu despre tot de la iubiri si nopti pierdute si biletele lasate dimineata pe furis pana la carduri si zile scandente si telefoane si salarii. o sa-ti scriu despre tot, ca sa stii...
am simtit intr-o zi vantul printre degete ca si cand ar fi fost real, l-am simtit, intr-o alta zi m-am surprins pe mine cum ma priveam din afara, am inceput sa plang cand mi-am dat seama de apusul ca o poezie, in unele zile nu mi-am mai dorit asa de tare sa plec acasa, dorul a fost mai suportabil parca, in altele nu mi-a mai fost atat de dor de vechii mei prieteni, atat de tare m-au scarbit ultimele lucruri intamplate (bineinteles de Andre mi-e dor tot timpul)
cam asta s-a intamplat (sau nu s-a intamplat)...

duminică, decembrie 21, 2008

riders on the storm...

trebuie sa ne luam viata in propriile maini ca sa ni se indeplineasca visele nu? trebuie sa luam hotarari irevocabile, peste care sa nu trecem orice ar fi, trebuie sa avem curaj sa facem ca sa nu sfarsim doar cu vise, fara realitati, fara certitudini.
acum ceva vreme m-am pierdut. am zacut asa un timp, intr-o letargie bolnavicioasa si neagra, intr-o gaura din care aveam impresia ca nu o sa ies niciodata, intr-o viata fara initiative, imbibata de o rutina cenusie care sfarama tot in cale. nu mi-e mult mai bine acum, si nici nu reusesc sa-mi dau seama care a fost momentul exact ce m-a facut sa cad, dar macar am reusit sa recunosc. sa-mi dau seama ca mai bine n-o sa-mi fie daca o sa continui asa. sa nu mai astept sa se intample si sa incerc eu sa fac sa se intample. orice. ceva.
numai ca nu pot sa ma transform peste noapte intr-o persoana volubila si activa, nu pot sa-mi insuflu eu mie vointa si putere. nu pot dintr-o data sa transform grauntele de pragmatism pe care il am in ceva tipic mie. la fel cum nu pot sa-mi schimb sistemult de valori sau cum nu pot sa renunt la sperantele si visele care m-au adus unde sunt acum. la fel cum nu ma pot opri din asteptarea asta continua. nu pot sa ma abtin sa nu astept sa se schimbe ceva in bine, sa ma opresc din plansul asta de mila, chiar daca sunt singura, chiar daca mi se pare ca nu ma potrivesc cu nimeni, chiar daca n-am reusit sa gasesc pe cineva care sa-mi asculte povestile sau caruia sa pot sa ii spun povestile mele...
insa o sa incerc sa fac ceva ca sa mi se indeplineasca visele. cumva, cum stiu si eu sa fac, cum o sa ma pricep. sper sa am noroc, sper sa nu ma las pagubasa prea curand, sper sa reusesc...

vineri, decembrie 05, 2008

the best gril you'll ever meet

Da...asta e primul post pe care il scriu dintr-un tren plin de somn si dimineata. Nu mai stiu ce e in capul meu in ultima vreme. Mi se pare ca toata lumea are alte preocupari, pe care ar trebui sa le am si eu, dar, surpriza, nu le am. Fiecare se pregateste in felul lui pentru viata si pentru supravietuire iar eu stau si visez si nici macar nu-mi pare rau pentru ca fac lucrul asta. Poate, totusi, din ianuarie o sa pot sa plec...departe de locul spre care ma indrept acum, si-o sa fac cumva sa n-am semnal pe telefon si nici mesaje sa nu pot primi. Si-o sa ma regasesc cumva dintre toate sentimentele astea contradictorii, o sa iasa cumva la suprafata ceea ce sunt eu, fara nimic altceva sau fara nimic din altcineva.

Am mai zis lucrul asta dar simt nevoia sa ma repet. Eu nu sunt facuta pentru lumea asta...eu ar fi trebuit sa traiesc intr-o vreme cu rochii lungi, corsete stranse, flori in par, povesti, magie si plimbari pe cai albi in timp ce afara ploua torential. Eu as fi crezut in zane si copaci si fauni si druizi, in centauri si pitici, in baghete magice si praf de stele. Si acum cred in toate lucrurile astea doar pentru ca altfel mi s-ar parea viata prea seaca si trista.

Din categoria “lucruri pe care le-am facut cu drag de cand n-am mai scris” trebuie sa va povestesc ca am fost la Tricky...si a fost orgasmic. Stiu ca unora nu le-a placut, ca pentru unii calitatea nu a fost punctul forte al concertului dar pentru mine a fost exact asa cum a trebuit sa fie. Exact asa ma asteptam sa sune, exact asa ma asteptam sa simt, exact asa ma asteptam sa-mi curga sunetele si respiratia lui prin vene si exact asa ma asteptam sa-mi simt toti porii invadati de prezenta lui si de tot ce ma leaga de muzica asta. N-am uitat nimic din perioada aia. N-am uitat cum pe 26 noiembrie, acum cativa ani (doamne, apropo de asta...am 22 de ani...atunci aveam 17) ne-am sarutat prima oara in fata la o librarie din Fagaras, dupa o seara intreaga de discutii despre rata la cuptor cu portocale, si ochi sclipitori de fericire (ai mei bineinteles. Pentru ca venisei acasa, pentru ca era iarna, pentru ca erai in fata mea, pentru ca te iubeam asa de tare si atunci reuseam sa ascund lucrul asta asa de bine ca nici dureros nu era).

Din aceeasi categorie, este pentru prima oara de cand m-am mutat in Bucuresti si mi-e drag, drag de fetele cu care stau. Chiar daca stam 5 persoane in camera aia minuscula, chiar daca baia o sa ajunga intr-un stadiu avansat de descompunere daca nu ma transform eu subit si dintr-o data in instalator, chiar daca nu mai avem loc de nimic, mi-e foarte drag de ele...

In schimb, din categoria “lucruri pe care le-am facut din cauza sclipitoarei mele inteligente si a capului pe care mi-l port in nori”, am cazut pe strada...asa, pur si simplu. Pe trecerea de pietoni, fara tocuri, in adidasi, fara sa calc in gropi sau ceva de genul asta. Vineri, acum doua saptamani, in jur de ora 10 seara, la trecerea de pietoni de la Grozavesti m-am imprastiat pe asfalt, si primul gand a fost “sper ca nu mi-am rupt pantalonii”. Mi-a pocnit glezna dreapta, eterna glezna dreapta, mi-am bulit destul de rau genunchiul stang si mi-am zdrelit ambele palme. Si evident, in secunda a doua am inceput sa plang. De durere si de nervi. M-am tarat cumva pana pe trotuar, la vreo 30 de secunde a oprit o masina din care au coborat doua tipe sa ma intrebe daca sunt bine, ca ma vazusera de la celalalt semafor cum am cazut. Fetele erau foarte dragute dar s-au cam speriat cand eu am inceput sa-mi bag si sa-mi scot, si sa emit toate injuraturile de pe aceasta planeta, foarte ne-domnisoara like, asa ca au plecat. Asa ca m-am asezat pe o banca si-am sunat-o in agonie si lacrimi pe Andre. Care credea ca ma prapadesc de ras dar de fapt eu plangeam cu sughituri. Si glezna se umfla si amortea si se-ncalzea si eu tot pe banca. Ma rog, pana la urma am ajuns la urgente, am ajuns la ortopedie, am ajuns desculta pe-o masa din aia, am ajuns si la radiografie (cu greu am ajuns pana acolo, topaind intr-un picior prin spitalul universitar). Si in cele din urma am ajuns si inapoi acasa. Foarte draguta iesire de vineri seara. Si cum era weekend, si fetele pleaca acasa, am stat singura cuc doua zile intregi. Am baut cat mai putina apa ca sa nu trebuiasca sa ma duc prea des la baie (adica deloc, pentru ca nu puteam sa ma misc...deloc). acum daca ma gandesc poate ca a fost mai bine ca am stat singura, pentru ca nici dus n-am reusit sa fac decat duminica seara asa ca nu cred ca eram o prezenta prea placuta. Lucrul de care imi pare cel mai rau e ca in momentul in care te-am sunat sa-ti spun ca ma intorc de la spital dar sa nu te sperii ca sunt in regula, ai inceput sa te comporti ca si cand ti-as fi comunicat ca sunt insarcinata. Urat din partea ta, si cred ca e pentru prima oara cand gandesc chestia asta cu toata sinceritatea din lume, dar nu meritam sa te comporti asa.

In timpul asta in care n-am mai scris ne-am despartit, ne-am gasit, am plans si-am ras, am cunoscut oameni (chiar si din categoria aia “nu vreau sa nu-i mai vad niciodata”), mi-am dorit, am primit, mi-am dorit si mai mult dar n-am stiut cum sa fac sa fug in alta parte decat zarea spre care planificam sa fug. Si inca imi mai doresc sa fug. Si o sa si fug la un moment dat. Si imi doresc in continuare.

O sa fie prea complicat daca o sa scriu in continuare. Ma opresc.

marți, octombrie 28, 2008

nu trebuia sa fie asa. eu nu sunt o femeie geloasa, paranoica. eu nu intru in panica. mie nu-mi tremura mainile atunci cand nu stiu daca se intampla ceva. nu-mi imaginez lucruri rele. eu doar visez vise frumoase, lucruri care mi-ar placea sa se intample. nu simt cum imi cade cerul in cap doar pentru niste "s-ar putea sa...". nu mai inteleg nimic...
acum cativa ani imi povestea un prieten care terminase facultatea cat de pierdut se simte. cat de aproape de copilarie si totusi cat de departe. (si da, asta e un cliseu siropos) nu ma gandeam ca eu o sa am problema asta. ca o sa se termine asa brusc o etapa pentru ca apoi sa inceapa alta noua, care o sa dureze cel mai mult. ca cei 15 ani de scoala or sa se termine eventual si ca o sa incep sa-mi fac griji, ca o sa-mi caut un loc de munca adevarat. ma simt pierduta. pierduta intr-un spatiu prea mare si un timp prea scurt. ce-o sa ma fac eu? cum o sa fie? si acum, dupa ani de zile, prietenul ala al meu are tot felul de nostalgii. incearca, sau cel putin incerca, sa isi aduca aminte frumos de vremurile in care nu avea griji, de vremurile in care doar se pregatea sa inceapa viata si nu traia inca serios...o sa fiu si eu la fel? o sa incerc sa ma agat de orice amintire legata de liceu, sau de copilarie, sau de acasa?
vineri am implinit 22 de ani. n-am luat nici o decizie importanta. nu mi-am propus lucruri marete pentru viitorul meu. nu mi-am propus nici macar sa termin toate lucrurile neterminate care plutesc deasupra mea de ceva vreme. n-am nici un plan cincinal. poate din aia am intrat in panica...poate din aia am considerat ca in momentul ala eram o femeie geloasa paranoica. era singurul lucru care ramasese la fel. singurul lucru care ma mai lega oarecum de ceea ce fusese. nici acum nu stiu ce s-a intamplat. ma simt ca si cand as fi fost luata de proasta. ca si cand ei ar fi stiut ca eu n-o sa ma supar, ca as crede tot ce mi-ar spune, fie ca era adevarat fie ca nu. ca ma pot manipula exact asa cum vor ei. asa ma simt.
orasul asta ma face sa ma pierd cu totul. sa ma pierd cate putin pe strazi si in autobuze. sa ma pierd in vorba nespuse si in ganduri prea mult rumegate. in gesturi anticipate si-n prea multe priviri fara zambete.
si la sfasit nu ramane nimic mai mult decat un oftat si-o durere de suflet. suflet care doare acolo inauntru de parca l-ar fi smuls cineva afara si-ar fi simtit si el aerul asta inecacios.
m-am pierdut, ce ma fac?

vineri, octombrie 17, 2008

i want to be weightless, flying through the air...

cumparam tot felul de odorizante, covorase, perdele, poate, poate mai arata camera asta a casa adevarata. nu ne prea reuseste faza. o camera in care locuiesc 4 persoane nu prea e acasa, nu prea miroasa a acasa, nu se simte ca acasa. ma rog, macar noi incercam.
mi-am depus cv-ul pentru 873875 de posturi. nu m-a sunat nimeni pana acum dar cum ne ghidam in viata pe principiul "speranta moare ultima" nu ma stresez chiar asa de tare.
sta fiecare cu laptopul in brate si sunt momente in care de abia schimbam doua cuvinte. vorbim in schimb virtual cu prietenii, iubitii, amicii nostrii. ne traim dramele in liniste in timp ce tastam "mi-e dor de tine", "as vrea sa fii aici" sau inventam povesti cu "imagineaza-ti ca sunt acolo si..."
stiu ca dorul uneori poate sa apropie departarile, si totul pare mai aproape atunci cand ascultam in acelasi timp aceeasi melodie, sau aceeasi emisiune la radio. dar totul se departeaza la loc dupa ce monitorul se stinge si incercam sa adormim singuri/singure in camerele noastre pline de asteptari si de vise.
planurile de viitor raman. neinfluentate de nimic. pentru ca le-am gandit in momente cand nu eram influentata de nimic, nu eram indragostita de nimeni, o etapa urma se se incheie si alta urma sa inceapa dar dupa o vreme. acum a trecut "dupa o vreme" aia si planurile au ramas aceleasi. ce bine...
a...am intrat si la master, unde vroiam, cum vroiam. imi pare rau doar ca trebuie sa le mai ascult fonfaielile profesorilor inca 2 ani de acum inainte. expresiile de genul "lebedele nato si-au intins aripile catre viitor" nu-si au locul...
si peste toate astea...ma joc cu gaini si ferme la 22 de ani. peste fix o saptamana implinesc 22 de ani. ce chestie...sper sa ma prinda evenimentul asta unde imi doresc si cu cine imi doresc...cu niste vise implinite, cu niste doruri uitate, macar putin mai sigura decat sunt acum...

marți, septembrie 23, 2008

my song is love, is love unknown...

ce ne facem daca te iubesc? daca, cumva, printr-o intamplare o sa te iubesc? ce ne facem atunci? in momentul asta esti pentru mine mai mult decat mi-as fi putut imagina vreodata ca tu o sa poti fi. nu pot sa-mi dau seama insa cat e adevarat si cat e inchipuire. imi doresc atat de multe lucruri dar mi-e frica pentru ca nu vreau sa fiu inca o femeie pisaloaga din viata ta, care sa te faca sa-ti doresti sa pleci departe.
nu stiu ce suntem noi. nu mai inteleg nimic de fapt. te las si ma las sa traiesc asa in situatia asta pentru ca stiu ca ai probleme care ma depasesc pe mine si care nu se pot rezolva. mi-as dori doar sa stii ca chiar daca nu pot sa te ajut practic cu ceva, sunt aici intotdeauna.
mi-e ciuda ca nu pot sa-ti spun nici macar lucrurile astea, dar nu stiu cum ai reactiona, si nu stiu cum as reactiona eu la reactiile tale si mi-e si mie atat de frica sa mai iau ceva in serios si sa primesc apoi numai pumni in gura ca am renuntat la idee. sa ne scaldam cu totii in marea balta a dulcilor incertitudini...
pentru V.

sâmbătă, august 23, 2008

piece by piece

cum e sa-ti fie dor in fiecare zi? cum e sa ai in fiecare zi impresia ca ceva lipseste, ca trebuie sa se intample ceva care sa schimbe totul in bine? si totusi, lucrul ala sa nu se mai intample, si tu sa astepti...sa astepti asa o vesnicie.
cum e sa se termine totul, toata viata pe care o stiai a ta pana acum si sa inceapa altceva, nu stii sigur inca ce?
cum e sa simti ca te schimbi si sa te intrebi daca asta este maturizarea despre care vorbeste toata lumea? cum e sa vezi cu ochiul liber cum ti se schimba prioritatile, prietenii, lururile care te faceau fericita?
cum e sa te agati de primul venit? de fapt, cum e sa te agati in general de cate o persoana care iti ofera un dram de atentie?
cum e sa-ti fie frica de lucruri pe care nu le poti atinge, nu le poti simti?
cum e sa te intorci de la serviciu si sa fii singur...complet singur?

vineri, iulie 04, 2008

throw me a rope...

si as vrea, daca tot s-a terminat perioada asta, sa va arat cam care au fost lucrurile importante din viata mea anul asta cel putin... :) (ordinea e aleatoare)
el e andre, primul meu var primar ever, cel mai mic membru al familiei dupa mine :) are 6 luni


daca tot am aberat pe tema, am absolvit si facultatea
si un pic de banchet...
siii, am fost din ce in ce mai constienta de ce repede trece timpul si cum ajungem de la asa ceva:
la asa ceva:
miercuri am terminat facultatea. gata. tot. incredibil. am terminat facultatea si am 21 de ani si la 21 de ani o sa inceapa viata adevarata. momentan imi iau concediu de la viata. o sa am o luna cu multe lucruri facute si putin gandite. si sper ca o sa fac tot ce imi era frica sa fac pana acum, sau ce o sa-mi fie frica sa fac din nou dupa luna asta.
in 24 de ore o sa fiu in drum spre casa, o sa inceapa totul cu un drum si probabil o sa se termine cu acelasi drum, dar facut in sens invers, spre locul asta.
mi-a zis cineva zilele trecute (sau cel putin asa am inteles) ca m-am schimbat in astia 3 ani, ca eram un copil cu parul cret can am venit aici si acum, sunt un pic cam departe de imaginea asta. si nu stiu daca e rau sau bine. acum mi-am dat seama ca am atat de multe lucruri incepute si neterminate. asa ca o sa incerc sa le termin, sau macar sa le ofer posibilitatea de a continua. asa ca...o sa astept sa te intorci, pentru ca am rabdare, si-o sa vedem atunci sau poate intre timp o sa-mi vina ideea sa te vizitez. cum e sa primesti o veste ca asta pe blog? :)
un numar de telefon scris pe un servetel intr-un bar nu prea e un inceput adevarat, cu toate ca seamana cu o scena dintr-un film. asa ca poate e mai bine ca am lasat doar inceputul asta suprarealist si atat :)
ne cunoastem de atata vreme si au fost perioade cand in fiecare zi, dimineata, la pranz si seara stateam bot in bot, noi toti...si-am incercat lucruri si poate ca eram prea mici ca sa le luam ca atare. daca vrei sa le mai incercam o data, sa le incercam zic. (inca o calatorie cu trenul :) )
scuza-ma ca nu ti-am mai raspuns la telefon. it's my way to handle off things i don't like :)
probabil ca ar mai fi inceputuri neterminate. probabil ca o sa-mi mai amintesc de ele. probabil pentru ca mi-e asa de frica de finaluri am si sters atatea numere din agenda telefonului, n-am mai raspuns la telefon, m-am prefacut ca sunt invizibila, ca nu vad, ca nu aud. si bineinteles, cum autosugestia e totul am reusit sa trec peste.
si acum sa impachetez din nou toata viata mea in genti si pungi, sa o impart din nou in diverste locuri sa stea peste vara, sa ma astepte sa ma intorc. a treia oara...a treia oara e deja mult dar se pare ca nu prea mult incat sa pot sa zic ca ma intorc acasa, pentru ca, ce minunatie, aici n-am nici o casa. dupa fiecare an care trece trebuie sa-mi impachetez lucrurile si sa le duc in casele altora sau sa le iau din nou cu mine. si nici nu stiu daca vreau o casa aici. poate daca as avea asa ceva mi-ar fi si mai frica sa me desprind pentru totdeauna de locul asta...cand o fi sa fie.
asa ca da. totul este ciclic. totul incepe si se termina la un moment dat, eventual. ascult aceeasi muzica pe care o ascultam cand am terminat scoala si liceul. muzica de finaluri se pare ca ramane aceeasi :) si ma face sa ma gandesc la aceleasi lucruri.
nu stiu insa de ce am asa un nod in gat...

luni, iunie 09, 2008

m-am intors din nou in camin. iar sunt nimeni, iar sunt invizibila, iar sunt cineva care nu se ridica la pretentiile astora. sa mancam din nou branza cu salam pe hol, sa facem iar dus cu usa de la baie deschisa pentru ca un neon e prea scump, sa pastram iar mancarea stricata in frigider in oalele imense de acasa. ca si cand nu traim la comun, ca si cand n-ar exista si alti oameni langa noi. chiar daca nu stim macar o cacata de limba straina sa ne purtam ca si cand am fi buricul pamantului pentru ca asa suntem noi, niste parveniti care preferam sa ne cumparam laptop decat sa mancam o macare decenta. mai am o luna. o luna de stat in camin cu niste oameni pe care nu-i suport si care parca imi mananca buna dispozitie. o luna si gata...
si dupa aia? iar o sa inceapa anul universitar din octombrie, iar o sa ma intorc in bucuresti, iar scoala, iar camin, munca...sper sa nu totusi la partea cu caminul...ma rog, speranta moare ultima.

duminică, mai 25, 2008

i wish my smile was your favourite kind of smile...

spunem minciuni sau lucruri care stim ca o sa-i raneasca pe cei care ne sunt dragi cu zambetul pe buze, cu un rictus obosit care probabil vrea sa insemne ceva de genul "stiu ca sunt de cacat ca iti spun lucrurile astea dar nu-mi pasa". asa ca nu mai stiu cum sa ma comport cu niste oameni care imi sunt asa de dragi de scrasnesc din dinti. nu mai stiu, mi-e frica sa spun orice. daca se enrveaza, daca nu spun lucruri indeajuns de inteligente, daca...daca nu ma mai ridic la inalimea asteptarilor?
mi-e rau cand ma gandesc ca ma pufneste plansu in mijlocul unei conversatii in care eu fac eforturi supraomenesti sa fiu sau sa zic ceea ce ii mai bine sa zic...
stiu ca intrebarile de genul "de ce nu mai poate fi ca inainte?" nu-si au locul aici, pentru ca sunt prea puerile si ar denota faptul ca nu m-am maturizat deloc, si...toata lumea se maturizeaza. toti au vietile lor, treburile lor...ce loc mai am eu cand imi doresc sa ajut, sau sa fiu de folos in vreun fel...ce loc mai am?
tot ce stiu este ca nu mai pot. nu mai pot pur si simplu...cuvintele din conversatiile astea ar trebui sa vina natural, ce conteaza ca nu au nici un sens,scop, finalitate? suntem noi doi care vorbim si asta ar trebui sa conteze. adica doar asta.
mi-e foarte greu sa descriu starea asta pe care o am in cap, caci in afara capului meu se pare ca nu se mai intampla nimic. ma strofoc foarte tare sa port niste dicutii, sa ii fac din nou pe prietenii mei, prietenii mei. si mi-e greu...si nu mai pot...

joi, mai 22, 2008

good for me...

este ora 3:04. scriu cu diacritice căci se pare că nu mai e voie altfel. nu e voie nici cu note de subsol. completez bibliografii şi referinţe. şi totuşi sunt foarte calmă. multă lume se aştepta să mă crispez şi să mă stresez la maxim în perioada asta. sinceră să fiu şi eu mă aşteptam să mă sui pe pereţi şi să-mi plâng în pumni în fiecare seară.
mai închid uneori ochii şi imi imaginez că sunt în cu totul alt loc, că sunt cu totul altă persoană. dar nu durează prea mult pentru că nu mai am răbdare. nu mai am răbdare să-mi imaginez, vreau să se întâmple odată...
din boxe o voce foarte frumoasă îmi spune "i know you are good for me" şi ah ce-aş mai vrea să spun şi eu chestia asta cuiva...
zilele trecute am terminat cu facultatea, partea practică adică de dus la cursuri şi seminarii, dat examene şi făcut proiecte. acum nu mai am de făcut decât licenţa...şi gata. şi atât. şi s-a terminat. şi eu nu mă simt schimbată cu nimic faţă de cum eram acum 3 ani. singurul lucru pe care îl regret e că nu mi-a zis nimeni acum 3 ani cum o să fie în oraşul ăsta. aăa că atunci când m-am mutat aici vedeam Bucureştiul pentru prima oară. 3 ani am încercat să mă conving că aici e locul meu. n-am reuşit aşa că acum îmi fac planuri. poate că asta s-a schimbat la mine, faptul că îmi fac planuri. eu nu prea obişnuiam să-mi fac planuri. dar am 21 de ani, poate că ceea ce o să fiu cu adevărat abia acum începe.

duminică, mai 11, 2008

funnyman

imi fac planuri. ne facem planuri de fapt, pentru ca, nu-i asa, e mult mai usor sa nu fi singur cand o iei cu totul de la capat. o sa o luam cu totul de la capat. peste doi ani. doar peste doi ani pentru ca, zic eu, e mai bine sa termini definitiv cu o etapa inainte sa incepi alta noua.
asa ca, acum astept cuminte sa treaca astia doi ani, sa intru si apoi sa termin masterul, si apoi sa ma mut. din bucuresti. la brasov. sa fie viata simpla si frumoasa. sa scap de toate cretinismele, si nesimtirile, si taranismele de aici. sa nu fure nimeni lalelele din ronduri, sa arunce lumea gunoiul la pubela, sa zambeasca pe strada, sa zica servus si nu buna (care by the way, ma zgarie pe retina cand il aud, chiar daca il mai folosesc si eu). sa mi se faca intr-o zi dor de casa si sa nu ma desparta de ea nimic in afara de doar 40 de mii, 60 de kilometrii si o ora.
intre timp, mai supravietuiesc aici, cu gandul la viitor si la prezentul apropiat. termin facultatea. de fapt am terminat-o deja. mai am doua examene din sesiunea asta si o licenta de dat. e plin de foi, teorii, studii de caz, securitate, marea neagra, mackinder, baltasiu, URSS si alte din acestea in capul meu. bineinteles ca acum am impresia ca totul este ordonat si pus fiecare in sertarul lui, dar maine la examen probabil nu o sa mai am aceeasi impresie :) dar cum in ultima vreme mottoul e 'lasa ca toate trec' o sa treaca si examenele si licenta si o sa ma pot aseza linistita si convinsa, sa astept noua viata care o sa urmeze.
 

Excess | Creative Commons Attribution- Noncommercial License | Dandy Dandilion Designed by Simply Fabulous Blogger Templates